Încerc să-mi clădesc spațiul personal

Incerc să-mi clădesc spațiul personal,

și îmi pare că e mai ușor să repari ziduri,

să acoperi cu mortar crăpăturile,

îmi pare că e un drum care nu duce nicăieri,

tot astupând, un strat peste alt strat,

uitând că afară lumina arde,

și orașele fac pâini la țest,

mușcatele contribuie la poezia cotidiană,

de acolo nu poți cumpăra decât cartofi la pungi de 3 kile,

de dincolo, mușchi din calupuri mari ca niște picioare umflate de veterani,

aici, vecinii se strigă pe nume,

nu și pe tine.

adevărul e că ai mai multă nevoie de comunitate,

uneori liniștea e un scut,

respirația în landul de lavandă, 

alteori, e luminișul din care sar lăcustele,

curioase pe geaca de poliester.

uiți că totul e pretext,

termosul cu ceai de cimbrișor,

radiourile vechi, prăfuite,

tricourile blue petrol,

antiriul,

alte forme ale nostalgiei,

care își caută loc în crăpătura din perete.

Încerc să-mi clădesc spațiul personal,

astăzi ruinele stau frumos lângă zidurile renovate,

e cool să vezi zidurile scorojite și pietrele fără tencuială,

asta îți dă, totuși, o senzație pozitivă,

te retragi pe panta de ieri,

pe colinele acoperite de brazi și pini golași,

pentru că aura se arată prea des,

într-un zid zdrelit,

pe un acoperiș,

spulberat de lumină.

Inutilitatea umbrei

Hai să ne înoptăm şi să rămânem muţi
în sărutul continuu al cadavrelor indiene
acoperite de mortarul cutremurelor,

în îmbrăţişarea sferică a eternităţii.
Vino şi acoperă-mi gura cu izvorul tău de lumină.

Fără contur, mă înconjuram de dârele de incandescenţă
ale trupului tău.
Mâinile subteranei se întindeau să apuce văzduhul
pe care în secunda întâi l-ar fi mototolit ca pe compunerile
pătate de cerneală ale copilăriei,
iar păsări străine şi negre,
şi-ar fi agăţat ţipetele
de marginile lumii.

Tu vei cunoaşte parfumul lumii mele cu nume de-ntuneric,
cu aromă de petrosin maturat de răcoarea
umedă a depozitului de lumânări.

Fă-mi tu o graniţă din cuprinderea braţelor tale
în care să nu-mi fie teamă de
umbra mea - corp de întuneric,
cu ajutorul căruia poţi astupa rănile din asfalt.

Împrumută-mi vocea ta, palmele tale
să construiesc o lume nouă.
Eu, cea care nu are nimic mai mult decât aceste cuvinte,
această linişte, această răcoare.

Frică

au îmbătrânit păianjenii

şi pânzele lor atârnă încărunţite

până la trensparenţă, goale,

nelipicioase.

păianjenii filiformi cu picioare lungi

din baie

îşi fac semnul crucii înainte de a muri.

au imbatranit si rinichii mamei,
Se pietrifica nevazuti,
pe interior.

au îmbătrânit şi gâturile femeilor,

trunchiuri încovoiate de salcii

cu scoarţa aspră.

vocea mamei mă chema,

dublu, dimineata,

când eram mică,

vocea mamei creştea, se subţia,

cotele dunării la Medgidia,

mă trezeau cu zgomotul radioului,

puricii ma sarutau sangeros,
printre cearsafurile apretate, aspre,
fara siguranta afectiunii,
mereu mai prietena cu strainii decat cu
fratii, surorile, tatal si mama.

printre elitrele coleopterelor, printre pasii miriapodelor paroase, ascunsa printre tufisuri de coacaze,
sau alaturi de gandacii de bucatarie pe care nu-i iubeste nimeni, o fetita.

abandonul e necunoastere,
insiferenta cu care omori puii gandacilor.

vocea mamei, hâșâită,
frecvențele imprecise ale undelor radio,

mama cu maxilarul strâmb,

şuierând printre clești,

cu ochii negri, mici şi apoşi

ai păianjenilor pe care îi inecam în cadă.

mama pe care o inecam in cada,
mama pe care o taiam cu lama cutitelor,
paianjenii pe care ii iubeam mai mult decat parintii,
paianjenii mai fragili si apropiati decat
indisponibilitatea sentimentala a propriei familii.

Fetita care nu s-a increzut niciodata in cuvintele de dragoste ale mamei,
Fetita care se bucura de intepaturile paianjenilor si ale insectelor ca si cum ar fi fost tandretea pe care nu a avut-o niciodata.

Se face tot mai întuneric în oraş

Aprinde lumina. Se face tot mai întuneric în oraş iar oamenii se văd din ce în ce mai slab. Ajustează lumina felinarelor ca atunci când îi priveşti să nu te reflectezi prea tare în ochii lor.
Te vei întâlni cu toţi cei cunoscuţi, noaptea, în oraş, pe străzile pavate unde te mai ating slab, ca pâlpâitul unor becuri cu filamente slăbite, vechi gânduri cu oameni care poate nu mai sunt. Omul pe catalige care sperie copiii din preajma lui, uriaşul slab cu faţă plânsă, copiii pofticioşi lingând iaurtul rece de pe marginile paharelor şi fetele zvelte fând publicitate cluburilor.

Aprinde lumina, fiinţă a oraşului, nesigură pe trotuarul pavat cu piatră cubică atât de dureros pentru femeile cu tocuri înalte. Fiecare pas al lor le ajunge ca un pumnal dureros în inimă. Nu vei afla siguranţa unei plimbări tihnite printre oamenii ce curg şuvoi pe strada Şelari sau Blănari. Iar nimeni nu te va observa făcându-ţi loc.
Te bântuie gânduri cu aripile sure, nerecunoştinţa, abandonul vieţii.

Stinge lumina.
Fetiţa cu chibrituri de la colţul Lipscani cu strada Franceză îţi va dărui un chibrit plin de viaţă, un zâmbet arămiu şi recunoştinţa ei.

Citrus maxima

Pomelo, pomelo
Eşti ca desprins din Ucello,
Ai pielea punctată ca şi cum ţi-ar fi frig.
Esti tot numai galben,
Lumină şi fruct.
Pielea îţi şade întinsă,
proaspătă, nepângărită de mâna de om.

Din carnea ta blândă adie mirosul de citric.
Esti tot cuprins de răcoare...

Pe buza ta moale adie aroma amară
de junglă in care jivinele-aleargă...

Tu aperi de rele, când noapte-alunecă spre zi
în anul care de-abia se iveşte.
cu trupul gigant, rotund şi senin
ai corp ca de astru care clipeşte.

Coboară acuma aroma ta blândă
peste fiinţa mea care respiră şi cântă...

Cuvinte pentru ţurţurii de gheaţă

"Apoi se făcea din ce în ce mai noapte.
Ţurţurii şedeau singuri pe streşini şi ascultau glasul vântului.
Viscolul îi mai mângâia uşor, făcându-i să vibreze ca şi cum din puritatea fiinţei lor de gheaţă, ar fi scos cuvinte albe, mari, mari cât toata întinderea de alb care îmbrăca oraşul.
Zilele treceau uşor, apăreau alţi ţurţuri care să strălucească, fiecare trimiţând din locul lor fix, gânduri către stele.
De acolo sus, atârnând de clădiri neoclasice, ţuţurii îşi alcătuiau propriile lor cuvinte. Unii ajungeau să iubească studentele cu piele fină, alergând grăbite prin zăpadă, făcând neaua de pe strada Polonă să glăsuiască. Ţurţurii absorbeau zgomotele fine, muzica, gândurile nerostite ale trecătorilor, le înregistrau paşii umplându-se de rezonanţa lor."

Ţurţurii cad odată ce trecătorii impregnează mediul cu gândurilor care atârnă greu şi nu bucură pe nimeni. În cădere, gândurile se sparg, se ciobesc de trotuar şi într-un final, se topesc...

La capătul streşinii unei clădiri pe o cale puţin umblată, exista un ţurţure care pe zi ce trecea creştea,un mare ţurţure bărbos, lipsit de transluciditatea firavilor ţurţuri cristalini. Un mare ţurţure bătrân, care iubind atât de mult viaţa de jos, s-a aventurat, cu o conştiinţă că lipsa sa nu ar fi rămas în amintirea nimănui, în jos. Crăiasa Iernii i-a dăruit bătrâneţe îndelungată. Marele Ţurţure nu s-a prăbuşit...atât de mare i-a fost bogăţia şi dorul de lumea oamenilor încât s-a facut un braţ al gheţii întins să mângâie lumea oamenilor. Prea puţin observat, bărbosul ţurţure de gheaţă se afla acum întins între două lumi. I-au venit în sprijin picături de apă rece provenite de la zăpezile succesive.

Câte un tânăr melancolic ferindu-se de porţiunile periculoase de gheţă remarca micii ţurţuri mai puţin norocoşi, căzuţi, si cu scheletul zdrobit de trotuarul rece. Stăteau acolo, retezaţi, prăbuşiţi cu oasele lor fine, casante, ca de sticlă. Tăiau efemera iluzie că s-ar putea privi în oglinda gheţii de jos.

Apoi se făcea din ce în ce mai noapte.
Oamenii împânzeau oraşul cu gândurile şi cuvintele lor, şi reflectau la altă scară, lumea înfrigurată a ţurţurilor de sus. Lumea sticloasă luminată de farurile maşinilor, lumea lor ocolită de trecători, nemişcată şi sticloasă, lumea ţurţurilor pentru care puţini îşi găsesc cuvintele."

soft stairs and pink light

Sunetul urcă în mine.
în mişcare de fluture bate inima mea.
granit îmi e gândul,
se mişcă şi bate,
pulsează şi urcă.
pe ramuri feline,
se urcă lumina,
adastă şi sare
în sunetul tare.

Fructe din care se prelinge înserarea

Tăcerile mele sunt suprapuse.
Se ascund în rodia deschisă de pe masă.
Cuvinte care ar dori să se preschimbe în lumină,
dar rămân asemeni trupurilor pe care se prelinge înserarea.