sâmbătă, aprilie 04, 2009

Spicu' handmade

Era în jur de un'şpe jumate când am cunoscut-o pe femeia-păianjen. Intrase la "Spicu' ", avea toracele rotund, bombat şi picioarele foarte subţiri şi fragile.

Cu ochii negri şi sclipitori, poftea la casetuţa de sticlă, plină cu biscuiţi sferici umpluţi cu cremă de caco şi granule zgrunţuroase de zahăr. Biscuiţi "nucă" -24 lei kilogramul.

Eu îmi mâncam pateul în celălalt colţ al prăvăliei şi mă pregăteam să arunc la coş, ambalajul de hărtie, sleios, gândindu-mă la superficialitatea lumii. Întâlnirea cu femeia-păianjen e unul din acele evenimente de care nu eşti conştient la început.

Trăgea după sine, târa o plasă de rafie, plină cu alte pungi de plastic foşnitor conţinând cine ştie ce nimicuri.

"Cât sunt biscuiţii ăia?", întrebă femeia-păianjen . Din spatele tejghelei, vânzătoarea o măsură şi nu-i spuse nimic. Aşa că în căldura insuportabilă a brutăriei, femeia-păianjen măsură încă odată casetele pline cu biscuiţi; privirile îi alunecară pe napolitanele îmbrăcate în ciocolată, adăstând cu poftă pe biscuiţii cu fulgi de graham.

"Da' cam ce preţ au?" îşi mai încercă o dată norocul, femeia-păianjen. Abia a doua oară, vânzătoarea cu şorţ roşu garnisit cu dantelă albă îi răspunse răstit, cu un aer de superioritate: "Cât vezi că costă".

Atunci am văzut-o pe femeia-păianjen cum s-a retras cu umilinţă şi şi-a coborât ochii apoşi. Pe chipul ei scofâlcit ca o minge deformată de lovituri, pe faţa ei păroasă şi tucirie se împlântase regretul şi teama pe care şi-o ascunse în tremuratul capului. Aceeaşi teamă pe care o au păianjenii când sunt chinuiţi de copiii rătăcioşi cu un pai rupt dintr-o mătură, să-şi părăsească pânza.

Pe cine a iubit ea în tinereţe, femeia- păianjen?pe cine a sărutat ea atunci cu o mustaţă fină,ca un puf de creolă deasupra buzei.

Acum avea buzele ridate, faţa lăsată, pliuri fine la baza gâtului şi părul negru încărunţit vopsit într-o insuportabilă nuanţă de blond căpătată cine ştie de unde. Şi era umilită, umilită fără să-şi dea seama, sfiindu-se ca un copil de propria ei întrebare, de propria-i curiozitate.

Aş fi asistat să văd finalul scenei din brutăria cu aer mirosind a pâine, a pateuri calde, un aer pe care cu siguranţă unii bătrâni înfometaţi îl respiră cu nesaţ. Bătrâni cu abdomene sferice şi chipuri stafidite, invadate de aluniţe şi peri aspri, pururi fascinaţi de patiserii, de Spicu'- brutăria în care sunt păstrate amintirile franzelelor calde, ale japonezelor presărate până la refuz cu mac, ale batoanelor cu lapte pe care odată, nu demult, le luau în drum spre serviciu. Bătrîni cu capricii copilăroase şi pofte...

604 a ajuns în staţie. Aşa că n-am putut asista la finalul scenei (care poate că nici nu a existat). Mi-ar plăcea să cred că, totuşi, cineva i-ar fi îndeplinit pofta femeii-păianjen oferindu-i nişte biscuiţi "nucă" 24 lei kilogramul, luând-o prin surprindere, da, chiar mi-ar plăcea.

Totuşi, m-am urcat în autobuz, am compostat biletul şi bine am făcut, că tocmai urcase controlorul!

joi, aprilie 02, 2009

anschaulich

"- Apoi, procedura nu era prea complicată: îşi scotea sufletul, îl prindea cu cârlige şi pe urmă îl punea la uscat, lăsându-l să atârne.
Ciudăţenia consta în faptul că nu îşi mai aducea apoi aminte cum l-ar fi putut îmbrăca din nou.
Sufletul îi intrase pur şi simplu la apă, nu îl mai încăpea de niciun fel şi se încăpăţâna să rămână ţeapăn.
Aşa că în cele din urmă, după zeci de încercări nereuşite ( ajungând până la gândul se a se teme că l-ar putea rupe sau descoase) dintr-o soluţie disperată, îl împături şi îl aşeză într-un colţ al dulapului de haine. După care răsuci cheia dulapului de două ori şi plecă.
Se mai întoarse, totuşi o dată, pentru o ultimă încercare disperată, în ideea că l-ar putea întinde, finisa sau măcar îmbuna cumva. Deschise dulapul, trase sertarul...pipăi cu mâna, şi nu dădu peste nimic!
Sufletul lui plecase, îl părăsise bietul.
Când aproape renunţă la speranţa de a-l mai găsi şi se aşeză turceşte pe podea, văzu ceva lucitor...
Sufletul i se ascunsese într-o crăpătură din parchet, se adunase acolo ca mărgelele de argint viu ale unui termometru spart.

L-ar fi lăsat acolo dacă relaţia dintre ei n-ar fi fost atât de apropiată, pe alocuri tandră.
E drept că întptdeauna existase între ei o relaţie capricioasă, inconstantă, dar nu mersese până la refuzul de a-l locui.

Se hotărî. Mai trase o dată de el, încetişor, ca să nu-l rupă, dar când se aşteptă mai puţin, sufletul i se prinse de o aşchie şi se deşiră...
Tocmai acum, în momente de sărbătoare, sufletul nu îl mai încăpea, nu mai vroia să-l cuprindă. Atunci îi veni ideea de a-l prinde, ori asta nu se putea face cu forţa, fiind în necunoştinţă de cauză asupra consistenţei sale.
Şi totuşi, trebuia disperat să-şi coasă sufletul. Aşa că după ce cotrobăi în noptiera bunicii sale, găsi cutia cu papiote şi ace.
Luă cel mai fin ac şi aţă roşie(că din cea albă nu mai rămăsese decât o scamă) şi porni la curajosul fapt de-a-şi coase sufletul, gândindu-se să-l coasă strâns şi cu nod dublu la capăt.
După zgâiala preţ de câteva clipe nimeri în cele din urmă să bage aţa în ac.
La prima împunsătură simţi o durere ascuţită în ficat ( nu-şi dădu seama că de vină era cusutul propriu-zis)...o ignoră.
Mai împunse o dată.
Îi tresări inima.
Se încăpăţână să continue cusutul care, de altfel, decurgea bine şi nu arăta prea inestetic. Însă dintr-o dată acuză o stare neaşteptată de disperare, paranoia şi nevroză.
Cusutul trebuia întrerupt.
Şi totuşi ce să facă? cum să-şi lase sufletul aşa? cum să mai dea ochii cu oraşul?
Nu găsi ceva mai nimerit de făcut decât să-l împăturească din nou...
Cu gesturi lente, aproape ritualice, ba chiar dureroase, îl plie. După care îl băgă în borcanul cu miere. Şi în fiecare dimineaţă luă o linguriţă pe stomacul gol."

duminică, martie 29, 2009

The Glass Menagerie

"Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie.
Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin,- când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.
Şi atunci, deodată, sora mea îmi atinge umărul. Mă întorc şi mă uit în ochii ei. Laura, Laura, am încercat să te dau uitării,să te las în urma mea. Dar îţi sunt mai aproape decât aş fi vrut [...]
Astăzi lumea este luminată de fulgere... Stinge-ţi lumânările, Laura, şi bun-rămas..."

vineri, februarie 20, 2009

"Poetry may make us from time to time a little more aware of the deeper, unnamed feelings which form the substratum of our being, to which we rarely penetrate; for our lives are mostly a constant evasion of ourselves." Thomas Stearns Eliot

sâmbătă, februarie 14, 2009

Imago mundi

Simt nevoia să scriu aici până ce igrasia care a cuprins de ceva vreme spaţiul blogului meu nu se va extinde, sufocându-l. Am impresia că uneori poate deveni ceva vital.
Nu păstrez decât gânduri minime, purificate până la cel mai infim amănunt din labirintul extins al ideilor mele.
Mă adăpostesc uneori în anticamera refuzului şi a lentorii.
Mi-aş dori să am idei curgătoare, line, chiar cu teama de a fi prea ornamentate, într-un barochism al lor.
Mai dau peste gânduri asemenei grişului dulce cu lapte pe care nu l-am mâncat niciodată în copilărie, dar stiu că are un vag gust şi aromă de de vanilie şi coajă de lămâie persistentă.
Viaţa ca o cutie de bomboane- întotdeauna mi-a plăcut metafora asta. Forrest Gump.
Din registrul gustului, imagini asemănătoare: viaţă cu cocoloaşe, sau lină şi aromată ca marţipanul după ce striveşti între dinţi ciocolata bomboanelor Mozart.

joi, februarie 05, 2009

Exerciţiu oniric

And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
Shall be lifted- nevermore!
Coboară răcoarea nopţii peste câmpuri de cimbru şi pădurea de mesteceni argintii în care aude cântecul bufniţei.
Lentoarea, apoi insuportabila starea de inerţie care se trasferă din vis realităţii.
Aseară visase lucruri de demult, chipuri, oameni pe care crezuse că i-a uitat, fapte peste care s-a aşternut igrasia.
Prin pleoapele stravezii pe care le-a ţinut vreo opt ore inchise aproape că i s-ar fi putut vedea memoria onirică. Traseul visului, şiruri de imagini, ratăcirea cu paşi nesiguri,ezitanţi prin ţesătura aproape destrămată a proiecţiilor sale nocturnale.
Sunetul cizmelor cu flecurile tocite, stropite de zloata ultimei zăpezi coborâte din vis.
Şiruri de femei cu braţe groase şi carne flască prizoniere în mintea sa, femei care fumează cu insaţietate ţigară de la ţigară şi apoi dispar într-un fum parfumat şi greu. Ceea ce rămâne din ele sunt pletele lor superbe brune, negre, roşcate şi blonde
în cozi lungi, prinse cu panglici de satin.
My mind is such a criminal.
Străbat visele.
Şi sunetul prevestitor al bufniţei se aude cu ecou. Din glasul ei care se stinge coboară tăcerea grea şi răcoarea ţărmului nopţii.

luni, ianuarie 19, 2009

Îngerul din fumul de ţigară

Muşcă din ciocolată amăruie cu cimbru aromat şi susan crocant împachetată într-un ambalaj scânteietor-"Thym" scria cu litere aurii.
Îşi înfipse dinţii în carnea parfumată şi dulce a perelor fierte în vin şi acoperite cu ciocolată neagră, topită.
Un mic strop îi picură de pe buză, pe blatul de lemn al mesei, gestul fu destul de neaşteptat, e drept că din greşeală, dar execuţia sa avu ceva premeditat.
Desertul era destul de ameţitor şi i-ar fi fost greu să acorde o importanţă egală atât gesturilor cât şi gustului incredibil al fructului, aproape decadent, complicat.
Dintre atatea chipuri din Laptaria lui Enache,doar unul te-a impresionat, ai trecut aproape indiferent, acordând celor din jur o privire fugară, dar ochii, ochii tăi nu au putut-o ocoli pe ea, aşa că te-ai indemnat să îi înregistrezi fiecare gest, ca uneori după dorinţă, să îi recompui imaginea.

Fata cu trasaturile vii,in ciuda luminii difuze care domina incaperea, avea un obraz de moleciunea caşmirului azer, iar umerii-atât de ingusti, la fel ca spatele şi subţirimea taliei...

I-ai remarcat mai ales rotunjimea nărilor prin care scotea şuvoie de fum şi te-ai lăsat învăluit de gesturile care desfasurau sub ochii tai ingeri cu inima albastra din fum de tigara.

În dimineaţa aceea te-ai gândit ce gust sau senzatie sa atribui fericirii; iti trecu prin minte: "Fericirea are gustul cerealelor cu dextroza si aroma de scortisoara". Dar tu de aproape un an mancai dimineata Cini Minis cu lapte, atunci de ce tocmai atunci iti izvori in mod subit un astfel de gand?
Pesemne ca urma sa ti se intample ceva special.
Fata aia era specială.

Tot acolo, in Lăptărie, cand te-ai aşezat la masă, ai vazut cea mai frumoasa imagine din viaţa ta, de neuitat, părea geniul binefacator al cafenelei. Trasat cu marker negru pe lemnul lacuit al mesei o fiinta abstracta, un soi de cal de mare care viseaza- "The shadow of the dome of pleasure".
Dar anul trecut nu îl apreciai îndeajuns pe Coleridge şi nu simţeai forţa eliberatoare, proaspătă, a versurilor sale.
Totuşi, nu îţi puteai explica de ce te impresionase atât de puternic imaginea compusă din linii ferme a unei alcătuiri simbolice, desenate de vreun student necunoscut, la fel de anonim ca tine.
"It was an Abyssinian maid
And on her dulcimer she played"...
Vocea fetei ti s-a intipărit in mintea ta puternic narcotizată de fumul pregnant al ţigărilor, construind deasupra o cupolă albăstruie de nicotină.
Acasă aveai să adormi cu pulovărul negru în care se înfăşurase mirosul ameţitor de ţigarete Dunhill fumate rând pe rând, cu poftă, de fata cu obrazul de moleciunea caşmirului azer.

marți, decembrie 23, 2008

Je me souviens la tendresse

Când a intrat în hol a adus cu sine aerul rece de afară, aerul acela curat şi aspru al dimineţii de decembrie, aerul pe care oamenii îl respiră cu nesaţ iarna, scoţând aburi pe nări şi ceva ce seamănă vag cu duhurile lor, pe gură.
Îşi dădu jos pardesiul negru, potrivit de lung, îşi lepădă cu lentoare mănuşile de piele întoarsă, apoi pălăria de fetru cu panglică de mătase şi în cele din urmă trase fermoarul cizmelor cu toc potrivit de înalt.
Apoi se privi din profil în oglinda mare şi rotundă stil art deco de pe hol.
Simţea ca nu mai avea acea încredere infailibilă în propriul trup, şi parcă senzualitatea din priviri i se consuma treptat, lăsând-o în spaţiul unui oraş sordid.
Inspiră.
Încăperea încă purta mirosul crengilor de brad, iar acele parfumate cazuseră pe bucăţile reci de gresie înţepându-i degetele picioarelor, sau poate că nu era decât deznădejdea sa.
Dar casa mai avea un miros destul de atipic anotimpului: o aromă puternică şi distinctivă de căpşuni.
Desigur, îşi aminti că în urmă cu o săptămână lustruise mobilele în stil Biedermeier din sufragerie, scaunele, cele două corpuri de bufet şi masa rotundă care print-un mecanism ingenios se putea extinde de la şase locuri la douăsprezece.
Locuia singură, după ce "mătuşa" sa nonagenară şi cu nume de floare păli într-o după-amiază de mai, încheindu-şi atfel viaţă prea puţin tulburată şi lipsită de confort, lăsându-i îndepărtatei "nepoate" încăpătorul apartament din strada Vasile Conta.
Ghilimelele se justifică( deşi ea niciodată nu le-a folosit spre a o încatona pe Doamna Anais în statutul impus, ba chiar în noţiunea înghiţită cu forţa de "mătuşă").
Vecinii ştiau cine era cu adevărat tânăra care într-un mod subit primise garanţa unui viitor ferit de griji: fiica unei florărese care print-o (altă) împrejurare fericită fusese angajată în casa doamnei Anais în urmă cu douăzeci şi trei de ani.
Florăria (quel hazard!) avea acelaşi nume cu doamna Anais, iar de aici bătrâna cu descendenţă boierească, obişnuia să cumpere în fiecare dimineată flori pentru impresionanta sa sufragerie în stil Biedermeier, ce fusese comandată tocmai de la Viena în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi devenise între timp, o moştenire de familie...