Dacă papucii negri stau în partea stângă sub scaunul acoperit cu o cergă, înseamnă că vei avea o zi scămoşată

în faţa secţiei de pompieri stau roşii azvârlite, aproape intrate în putrefacţie pe care şiroiesc minuscule furnici negre.
şi furnicile alcătuiesc cuvinte pe asfalt, la ora cinci şi jumătate după amiaza înaintea zidului ce separă staţia de pompieri de oraş.

sufletul meu nu are glas, el se înfăşoară în jurul tău.
în stomacul meu peticit,plin de unghii şi scame adastă cadavrele cuvintelor cu braţele şi coapsele lor descărnate.

vânul muşcă frunzele care sună precum roţile fine ale de bicicletelor trecând în viteză peste podul dâmboviţei.
El creează aceleaşi mişcări ample ca zborul heronilor- sufletul ăsta întins ca marile peisaje spaniole inundate de sunetul ţârâitor al greierilor.

Şi lumina de septembrie nu se mai desfăşoară în cântecul lungilor dimineţi.

A Room of One's Own

În momentele mele de însingurare, deschid fereastra blogului, şi mă apuc să scriu.
Una din clipele rare de autenticitate, sau de autoficţiune, dacă preferaţi.
"A trage de destin ca de un gumilastic, a-l elasticiza, a-l rupe ca pe o fâşie translucidă de algă care îţi împroşcă pe neaşteptate obrazul."
Pentru că mi se face prea curând dor de locuri si oameni cunoscuţi cu teribil de puţin timp în urmă, dor de gustul de ouzo pe buza paharului, dor de coaja de lămâie şi pulpa de chitră pe care s-au prins cristalele de sare înainte de a lua o primă sorbitură de tequila, sau de aroma amară de Campari turnat într-un pahar cu suc de portocale.
Îmi revine în minte gestul personajului lui Tracy Chevalier- Griet: acul pătrunde lobul virginal al urechii fetei, tija cercelului adastă în carnea sa.
"Desprinde reticent cu degetele felia de lămâie aşejată în echilibru pe marginea paharului, o învârte pe farfuria albă presărată cu sare, după care desprinde cu dinţii ascuţiţi carnea albă, sărat-acrişoară din pielea lămâii. Buzele ei sorb precipitat şi cu teamă alcoolul incolor, cu gust imprecis. Abia la umbra chiparoşilor va simţi cum, cu fiecare pas, sorbitura infimă a lichidului, o inundă, o umple."

Aseară credeam că tunetele vor despica şi patul în care dormeam. Mă dedublez, dorm, simt pântecul cearşafului ca şi cum aş adăsta pe nisipul fin, vălurit de pe fundul Mării Negre, acolo unde a căzut o verighetă. Şi în somn păstrez o anume stare de veghe.
Camera de hotel albă, nu are lampă pe tavan, o percep luminoasă, curată, a room of one's own, cameră singuratică, cu uşa încuitată acum. Marea se aude undeva din spate, acelaşi zgomot neîntrerupt ca şi cum cineva ar aşterne în continuu cearşafurile pentru un pat.
Înregistrez gesturi, liniile unui profil, printr-o privire breviră şi voit disimulată, mirosuri, afişele cu Circus Americano, scârţâitul unei biciclete de tandem, mirosul înţepător al cailor trişti, scânteile de la jarul pe care zace porumbul copt.
Vocile se unifică într-o sferă, luna îşi presară cu economie razele şi pescăruşii mănâncă pufuleţi înmuiaţi în apă de mare.

"I am not a real man. I am not a man like others, a man of flesh and blood, a man born of woman. I did not come into this world like your fellow men. No one rocked me in my cradle, or watched over my growing years. I have not known the restlessness of adolescence, or the comfort of family ties. I am – and I will say this out loud though perhaps you may not want to believe me - I am but a figure in a dream. In me, Shakespeare's image has become literally and tragically exact: I am such stuff as dreams are made on! I exist because someone is dreaming of me, someone who is now asleep and dreaming and sees me act and live and move, and in this very moment is dreaming that I am saying these words."
Giovanni Papini 'The Sick Gentleman's Last Visit'

lifting and descending drops

Picături elastice căzând în gol de la aparatul de aer condiţionat, prelingându-se pe peretele zgrunţuros, umezind în căderea lor, betonul de culoarea prunei prăfuite. O baltă formată de picăturile în cădere liberă stă ca mărturie: un mormânt umed.

În spatele umbros al Poliţiei Capitalei zac nenumărate vieţi curmate de picături, morminte peste care trecătorii se grăbesc fără să le remarce, fugind din calea lor din teama de a nu fi stropiţi sau picuraţi pe creştete cu senzaţia insuportbilă a unei suliţe de argint.

Picăturile cad pe spatele tare şi curbat al dealului, căderile lor repetate au format zbărcituri, adâncituri, răni nenumărate, mustind în asfalt, săltând şi desprinzându-se apoi în alţi stropi minusculi care nimeresc în ochii lucitori ai pisicilor, întărâtându-le.

Picăturie mor... În scurtimea vieţii lor care se numără în nanosecunde privesc cum bărbaţii se uită întâi la femeile cu coapse delicioase apoi la îngheţatele de vanilie în cornet crocant. Stropii se joacă făcând salturi temerare, multiplicându-se, despărţiti din corpul picăturilor- mame.

Trupurile lor sunt atrase de asfalt şi doar cele fericite ating pielea netedă a magazinului Victoria prelungindu-şi iluzoriu viaţa, frecându-se şi coborând uneori pe geamuri, pe uşile de lemn de culoarea mierii ale magaziei şi uneori pe buza inferioară a unei trecătoare grăbite.

à la manière de Cymbeline

"Mult zgomot pentru nimic, zisera unghiile prea mandre.
O fata se impiedica de pietre, lovindu-se la glezna piciorului drept care trosni crocant acelasi sunet pe care il scosesera aripile arzande ale fluturelui.
O baba isi scutura palmele multumita, privind mormanul de frunze arse. Frunzele purtau miros de aripi arse, de unghii arse.
Au contraire, scarabeul impinse soarele peste fete si peste pietre si cenusi de fluturi sau frunze si se lasa intunericul.
Acelasi intuneric pe care il stiai si tu."

la conscience des pierres

futurele cu aripi diafane şi-a ars aripile, prăbuşindu-se cu zgomot, în flacăra candelei.

de sub podul în construcţie, călcate în picioare, tăvălite în pulberea drumului şi lovindu-se de călcâiele fetelor care se întorc de la aerobic, pietrele de pe caldarâm se jeluiesc şi suferă.

pentru că nu pot deplânge moartea fluturelui, pietrele se rostogolesc refelctându-se în unghiile văcsuite într-un roşu sângeriu de la picioarele fetelor. Pas de larmes.

C'est ça

Spleenul astupă gropile din asfalt şi adânciturile făcute de tocurile sandalelor tipelor, invadează colţurile insalubre şi se desfăşoară în rotocoale odată ce studentii expira fumul de ţigară.

Spleenul este cel care se depozitează pe coapsele femeilor şi în zbărciturile bătrâneilor curioşi cu plase de pânză şi şosete galben-citron.

Spleenul picură din nectarinele coapte, suculente din care muşti o singură dată şi tot el e cel care îţi invadează camera când deschizi fereastra sau în timp ce întorci filele unei cărţi dragi.

Cronica unei piese anunţate

Pereţi din polistiren expandat, cu armătură de fier şi faţadă din ipsos, sugerând nişte blocuri din beton armat, o hartă (a României)ce se poate împărţi în trei la o simplă desprindere a ariciului care o ţinea unită, raga indiană, muzica de sitar a lui Ravi Shankar, dar şi elemente de muzică minimalistă a lui John Cage, sau acorduri diafane din Dimitri Şostakovici sau Franz Schubert, actorii fiind în mod exclusiv, femei- într-un cuvânt Regele Lear pus în scenă de regizorul Andrei Şerban, în stagiunea 2008- 2009 de la teatrul Bulandra.

O abordare modernă, actualizată, fără a pierde din vedere esenţa textului, ci dimpotrivă, valorizând-o şi mai mult- şi apropiind în acest fel figura simbolică a tragicului şi impresionantului personaj shakespearian de publicul tânăr, care nu a lipsit deloc din sala Izvor a teatrului Bulandra, urmărind cu încordare şi interes jocul actorilor.

Sau mai precis zis, al actriţelor, întrucât Andrei Şerban a uimit, a încântat, sau a atras criticile publicul român prin stilul său nonconformist.

Motivul nu este un altul decât utilizarea strictă a personajelor feminine într-o tragedie shakespeariană care, în aparenţă nu ar întrevedea o altă interpretare, decât una clasică şi conservatoare. Dar regizorul român nu oferă propriu-zis o nouă interpretare adusă piesei,

ci o privire proaspătă a celui care a înţeles ideea de universalitate şi de deschidere a textului shakespearian, indiferent de epocă.

Tragedia însăşi, scrisă cu mai bine de 400 de ani în urmă, undeva, probabil între anii 1603-1606, nu oferă nicio clipă sentimentul unui text obosit, depăşit, care ar plictisi spectatorul sau l-ar face să-şi piardă răbdarea- în aceasta constă măiestria lui William Shakespeare, dincolo de drama universal-umană a personajului.

Iată cum motivează Andrei Şerban opţiunea sa surprinzătoare pentru audienţă, dar perfect normală, logică după opinia sa: „Decizia mea ca în acest spectacol rolurile să fie jucate exclusiv de femei mi s-a părut o continuare firească în zilele noastre a vechii tradiţii a travestiului. Lear, o piesă cu multe roluri de bărbaţi, fiind jucate cu libertate şi distanţare creativă de feei are şansa să câştige în sensibilitate şi empatie, în tentativa de a cunoaşte viaţa şi curentele ascunse care dirijează comportamentul uman”.

Aşadar, hotărârea regizorului vine ca o răsturnare a convenţiei teatrului antic şi elisabetan, eficienţa ei constând în distanţarea actorilor, şi conex, într-un mod mai convingător al interpretării unor roluri masculine.

Regele Lear într-o astfel de distribuţie feminină, altfel spus, după glasul publicului „Lear cu femei” poate părea o dovadă de cutezanţă din partea unui regizor, şi totodată, poate ridica surâsurile ironice sau comentariile dezaprobatoare ale criticilor.

Ceea ce, probabil, s-a şi întâmplat, punerea în scenă neputând fi pe placul tuturor; un fapt trebuie, însă, menţionat: deşi folosind actriţe mari, nume celebre, precum Mariana Mihuţ în rolul lui Lear, Valeria Seciu- în cel al lui Gloucester, Ioana Pavelescu- în cel al lui Edmund, sau tânăra şi talentata actriţă Andreea Bibiri care a interpretat rolul dificil de altfel, al lui Edgar- fiul nelegitim al contelui de Gloucester, piesa a fost o încercare de a apropia publicul mai tânăr de textul shakespearian.

Rolul Bufonului, în distribuţia Dorinei Chiriac a încântat audienţa, prin forţa expresivă a actriţei care şi-a susţinut replicile, parcă cu aceeaşi uşurinţă şi largheţe din recitalurile sale alături de Ada Milea.

Publicul s-a amuzat uşor de „varianta hip-hop”, de tendinţele folclorice sau filonul unor cântece americane melancolice care alcătuiau suportul unor replici profunde ale Bufonului- ca expresie a gurii nebunului ce poate grăi adevărul, precum în cuvintele către rege, după ce acesta comisese deja fapta necugetată a împărţirii regatului între cele două fiice- Goneril şi Regan, renegând-o pe Cordelia: „Dacă ai fi bufonul meu, moşule, te-aş bate toată ziua numai fiindcă ai îmbătrânit înainte de vreme”.

Această idee- extrem de importantă pentru conţinutul textului: a slăbiciunii, a bătrâneţii şi senilităţii regelui- a părintelui care se încrede în aparenta şi declarata dragoste a fiicelor mai mari, caracterizate de ipocrizie, nedreptăţind astfel mezina, a fost reluată de multiple ori, subliniată de aspectul neglijent al regelui. De fapt, de când apar primele semne de neascultare din partea lui Goneril, şi a apoi a lui Regan- reducându-i suita de curteni a tatălui, Lear va fi „umbra regelui Lear”- după cuvintele Bufonului.

Accentuarea motivelor baroce- precum iluzia, pendularea între vis şi realitate, senzaţia de vag, roata destinului schimbător, tema nebuniei, imaginea regatului lăsat în paragină, din cauza conducătorului slab- a fost realizată şi prin jocul actorilor.

„Lear ne vorbeşte de tragedia regelui care şi-a pierdut legătura cu instanţa divină şi a devenit o copie falsă a lui însuşi”[1], în acelaşi timp, prin hotărârea sa nechibzuită, Lear devine o imagine goală a suveranului înţelept de odinioară.

Tema regatului ajuns pe mâna unor conducători nepotriviţi, fusese tratată deja mai înainte în Hamlet- acea „unweeded garden” de care vorbea prinţul danez din piesa scrisă de Shakespeare în jurul anului 1600: „'tis an unweeded garden/ That grows to seed; things rank and gross in nature/ Possess it merely”.

Celebra scenă a furtunii, reale dar şi simbolice, în care regele Lear rătăceşte, din actul III, scena 1, a fost susţinută cu dramatism de Mariana Mihuţ, completată de chipul său răvăşit, hainele sărăcăcioase şi aflate în neorânduială.

Actul al III-lea al tragediei se organizează în jurul scenei furtunii în care Lear este prins, stihiile naturii fiind chemate de regele care se revoltă împotriva întorsăturii nebănuite pe care a luat-o destinul său: „Suflaţi, turbate vânturi… Vă revărsaţi puhoaie, peste praguri,/…Iar tu, fulger,/ Cu tunetul atotzguduitor,/ Turteşte-odată sfera lumii aceste,/ Tiparele naturii să le spulberi/ Ca-n vânt să piară tot ce e sămânţă/ De nerecunoştinţă-n omenire”.

Furtuna reprezintă climaxul neliniştii regelui Lear, el „intră în scena furtunii urlând, nebun de furie, şi iese din furtună schimbat esenţial, în cursul dramatic al evoluţiei sale interioare”[2]. Elementele descătuşate ale naturii, invocate de rege, sunt în concordanţă cu starea sa interioară zbuciumată; el trece de la furie şi revoltă ontologică, la înţelegere şi conştientizare a erorii comise: „Ca om ce sunt greşit-am, dar mi-e plata/ Cu mult mai grea decât mi-a fost greşeala”, iar scena „rămâne în literatură cea mai remarcabilă instanţă de reprezentare a transformării umane”, după cuvintele lui Harold Bloom.

Nu doar Lear suferă o preschimbare, ci şi Gloucester- bunul şi, totodată naivul slujitor al regelui, va vedea, respectiv înţelege adevărul, asemeni lui Oedip, după ce Regan va porunci să i se scoată ochii. O modificare esenţială o trăieşte şi Edgar, nevoit să se ascundă după înscenarea fratelui său vitreg. El se deghizează în Sărmanul, „nebunul Tom”, fiind martorul, observatorul şi comentatorul evenimentelor dramatice care se succed unul după celălalt.

„Edgar trece prin toate sub o păvază de sentinţe şi aforisme. Rolul său este mai ales cel al experienţei indirecte, întrucâtva asemenea poetului”[3], şi afirmă după învingerea lui Edmund şi după ce îşi relevă adevărata identitate: „Sunt Edgar şi-ţi sunt frate, după tată./ Ciudat de drepţi sunt zeii, când păcatul/ Ce ne-a plăcut să-l facem ni-i pedeapsa:/ Cu ochii lui plăti şi tata noaptea/ Păcatului din care te-ai născut”.

Ideea vinei moştenite, conform căreia copiii sau generaţiile viitoare plătesc pentru greşelile părinţilor, preluată din teatrul antic va fi continuată şi mai apoi, de Ibsen; se pare că Shakespeare, conform moralei epocii elisabetane, valoriza acest principiu, şi Edgar, fiul recunoscut al lui Gloucester, va îmbrăca, la final, ca supravieţuitor, după moartea „în masă” a personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi răului, rolul „potenţialului rege”.

Scenografia este un element care susţine atmosfera generală de solemnitate, dominantă în piesă şi conferă suficientă mobilitate personajelor extrem de dinamice; decorul lui Dragoş Buhagiar a impresionat prin simplitate şi expresivitate, zidurile „castelului” se năruie într-un moment cheie, când Lear începe să rătăcească, alungat cu cruzime de fiicele sale.

Costumele sunt la rândul lor alese în aşa fel încât să nu stingherească actorii şi să îmbrace caracterul fiecărui personaj, amintind pe alocuri de hainele unor gangsteri, rockeri nonconformişti- de pildă Edmund, fiul nelegitim al contelui de Gloucester. in recuzită nu lipsesc cuţitele pe care personaje deosebit de violente: Edmund, Oswald, ducele de Cornwall, le mânuiesc în locul săbiilor, sau pistoale şi telefoane mobile.

Revenind la ideea valorificării textului shakespearian, regizorul a optat pentru o nouă traducere la care a colaborat, primind şi ajutorul Ioanei Ieronim şi al Danei Dima; dialogurile personajelor pot fi urmărite cu uşurinţă de spectatori, savurate datorită complexităţii, având acel aer de „replici memorabile”, specifice pieselor marelui Will.

Se spune despre Regele Lear că ar fi cea mai sumbră piesă a dramaturgului englez, dar şi aici, la finalul său se întrevede şansa unei compensaţii a trecutului printr-un viitor la care tinerii, cei ce nu şi-au trădat părinţii, nu au uitat să spere. Ideea este îmbrăcată de cuvintele lui Edgar: „În cumpănă cu-atât de grele vremuri/ Voi spune-acum ce simt, nu se se-nvaţă/ Bătrânii-au suferit, că te cutremuri:/ Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă”[4].

În acest mod „clasic” îşi încheie şi Andrei Şerban viziunea scenică, fără adăugări sau interpretări, lăsând textul să se „împlinească” pentru spectatori, în modul său original, aşa cum l-a alcătuit autorul său, cu peste 400 de ani în urmă.

Meritul regizorului constă în privirea nouă, proaspătă asupra spectacolului dramatic, valorificat şi adus înaintea publicului care, asemenea unei minunate replici din piesă, are impresia că: „Ne îmbrăcăm în misterul lucrurilor de parcă am fi spionii lui Dumnezeu”.

---

[1] Beryl Poson- In the East my Pleasure Lies

[2] Harold Bloom- Introduction to King Lear

[3] James L. Calderwood- Creative Uncreation in King Lear

[4] traducerea citatelor aparţine vol. Rege Lear, trad. şi pref Mihnea Gheorghiu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1963.