Poem cu sufletul scos în măsură ternară

E ruşinos să vorbim despre tăceri, despre marile tăceri prelingându-se în ţări străine, peste automatele de pastă de dinţi cu un euro periuţa şi tubul.

Pe scările de jad verde din casa Battlo îmi tremurau genunchii-mi şi surâsul acelei femei, ca o coloană de marmură arsă pe care urcă furnici roşii, se agăţase de mine.

(beat 1)

Hai, dă-mi trupul tău şi lasă-mă să ţi-l locuiesc,

Lasă-mă să-ţi locuiesc carnea ta cu parfum de ghimbir.

Agale pe Las Ramblas trecea o Venus îmbătrânită căreia îi atârnau pieile, mirându-se că prin oraş zboară seminţe de sicomor şi se încurcă doar în pletele fecioarelor
ondulate, cu ochi prevestitori de cutremure.

(beat 2)

Şi va veni ploaia, imn antic adus feminităţii,

Blânda ploaie peste profilul tău grecesc.

Dimineaţa mă trezeam stranie, zdrobind între dinţi cuvintele unei limbi pe care niciodată nu am îndrăgit-o.

Îmi priveam trupul răsturnat aşteptând; aveam impresia că mă urmăresc copacii.

Castele în Spania, Castele în Botswana şi tu ascuţindu-ţi auzul să percepi cum o carte scoate la anumite întoarceri de pagină sunetul unui vapor care îşi rupe puntea şi carcasa de oţel.

(beat 3)

Cineva mă aleargă, cineva mă urmăreşte (Miro!).

Nu era decât moşul care venise să-mi picteze cerul

fiindcă dragonul de fier aproape că-nghiţise luna.

Acum întunericul lipăie cu paşi înceţi spre mine sugându-mi lobul urechii drepte.

Întunericul lichid, barcelonez care conferă cele mai bune condiţii de a muri.

Elogiu (parţial) cerealelor cu lapte

Asta va fi scurt, aşa că nu vă îngrijoraţi.
Cerealele cu lapte dimineaţa fac
ca viaţa să merite a fi trăită.

Când îţi lipseşte un motiv ca să exişti
gândeşte-te la gustul fulgilor de porumb
dimineaţa, sau la lumina difuză

scoţându-şi capul pe fereastră
şi împingându-se cu umerii înainte.

castor sugar castor sugar castor sugar
castor sugar castor sugar castor sugar

castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar

Poem pe o sămânţă de plop(sau de sicomor)

Îmi scriu numele în cel mai îndepărtat loc al pământului, pe marginea albă a paginii.

S-a spart poemul şi sunetele lui se închid, urcând şi coborând în mişcări lente, înfrigurate;

Mă ascund într-un sâmbure de avocado, în pulberea de greieri pisaţi care va fi gustul verii, .

Un curent te trage în poemul ăsta fisurat cu oasele ivorii ale cuvintelor.

Aici, argali cu ochi de smalţ îţi urmăresc gesturile.

Aici un mare copac creşte din pantoful meu stâng, se înalţă către tine, căutând cu ramurile, o îmbrăţişare.

Din incantaţiile acestui poem cu suflet adânc, cu pleoape crăpate, eu te voi recompune.

Iar tu vei vedea umărul de umbră albastră a înserării.

leapşă

Leapşa primită de la Feeria, prima de altfel.


Dacă eram o lună, aş fi fost martie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost duminică.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost miezul nopţii.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost o pisică de mare.

Dacă eram o direcţie, aş fi fost meandrică (şi sunt...)

Dacă eram o virtute, aş fi fost răbdare.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Dante.
Dacă eram o planetă, aş fi fost Saturn.

Dacă eram un lichid, aş fi fost bere.
Dacă eram o piatră, aş fi fost smarald.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost un pinguin.
Dacă eram o plantă, aş fi fost o lalea.

Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost ploaie rece de toamnă.

Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost un flaut.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost accedia.
Dacă eram un sunet, aş fi fost la bemol.

Dacă eram un element, aş fi fost mercur.
Dacă eram un cântec, aş fi fost "Cantabile et presto".
Dacă eram un film, aş fi fost "Le chien andalou".

Dacă eram o carte, aş fi fost “The Collector”.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Orlando.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost o supă de pui.

Dacă eram un oraş, aş fi fost Berna.

Dacă eram un gust, aş fi fost amară.
Dacă eram o aromă, aş fi fost cea a zăpezii.
Dacă eram o culoare, aş fi fost verde.
Dacă eram un material, aş fi fost mătase.

Dacă eram un cuvânt, aş fi fost "aneantizare".

Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost un braţ.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost surâs.

Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost literatura.

Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Courage.

Dacă eram o formă, aş fi fost un cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost 7.
Dacă eram o maşină, aş fi fost un mini Smart.
Dacă eram o haină, aş fi fost o rochie.

Poem pe spatele Juliettei Binoche

Sunt cel născut de ziua brichetei.
Cel care păşeşte sub burţile albastre ale pescăruşilor noaptea,
Cărându-şi viaţa ca un geamantan după el.
Sunt tristul, mâhnitul, prinţ al şoselii

Sunt cel care păşeşte în spatele tău,
Sunt unicul, marele, culpabilul strigăt,
în care crepusculul d 'april se-nfăşură greu.

Urmărindu-ţi umbra,trecătoareo, pe care iubesc să o calc,

Mă înscriu în coapsa ta dreaptă,

Coapsa ta de femeie tandră şi coaptă, bună de iubit, cu trup de şarpe.

Obrazul tău formează structura vieţii mele,

Pe spatele tău traversez deşerturi şi oaze,

Mă agăţ de aluniţele tale ca de pietrele de la Mecca,

Şi aştept fiecare drum spre trupul tău cu ardoarea pelerinului

Care îşi pune speranţa izbăvirii în ritual.

Aş vrea să îmi scriu propriul poem,

Să mă întind pe toată suprafaţa şoselii şi să devin unul cu strada.

Totuşi, din ruşine, din raţiune şi mai ales pentru că circumstanţele îmi cer asta,

Mă resemnez şi mă întind pe spatele Juliettei Binoche,
femeia de pe afiş: gura delicioasă a unei amante dezirabile.

În faţa cinematecii, întocmesc poemul ăsta vag,

Cuvintele dispersate căpătă formă în trecerea ta pe sub ochii mei.

Înainte ca totul să devină prea dezarticulat,

Un poem crăpat şi răguşit, mereu ţie, trecătoareo, ţi se închină.

Poem crăpat

Acest poem lovit, crăpat, vânăt,
secat de suflu, de viaţă,
deschis ca o rană care ustură
la cel mai mic contact cu aerul.

Acest poem bătrân, cu braţe grele
în care s-a adunat toată osteneala,
cu cearcăne şi riduri de expresie,

Citeşte-l înainte de a adormi,
citeşte-l când te scarpini
sau când eşti plictisit.

Dar mai ales când ploaia
îşi întinde trupul, dezbrăcând
pielea unui suflet nud,
vânăt şi chircit.


Citeşte-l înainte să adormi,
când somnul ţi se încurcă-n gene.

Spicu' handmade

Era în jur de un'şpe jumate când am cunoscut-o pe femeia-păianjen. Intrase la "Spicu' ", avea toracele rotund, bombat şi picioarele foarte subţiri şi fragile.

Cu ochii negri şi sclipitori, poftea la casetuţa de sticlă, plină cu biscuiţi sferici umpluţi cu cremă de caco şi granule zgrunţuroase de zahăr. Biscuiţi "nucă" -24 lei kilogramul.

Eu îmi mâncam pateul în celălalt colţ al prăvăliei şi mă pregăteam să arunc la coş, ambalajul de hărtie, sleios, gândindu-mă la superficialitatea lumii. Întâlnirea cu femeia-păianjen e unul din acele evenimente de care nu eşti conştient la început.

Trăgea după sine, târa o plasă de rafie, plină cu alte pungi de plastic foşnitor conţinând cine ştie ce nimicuri.

"Cât sunt biscuiţii ăia?", întrebă femeia-păianjen . Din spatele tejghelei, vânzătoarea o măsură şi nu-i spuse nimic. Aşa că în căldura insuportabilă a brutăriei, femeia-păianjen măsură încă odată casetele pline cu biscuiţi; privirile îi alunecară pe napolitanele îmbrăcate în ciocolată, adăstând cu poftă pe biscuiţii cu fulgi de graham.

"Da' cam ce preţ au?" îşi mai încercă o dată norocul, femeia-păianjen. Abia a doua oară, vânzătoarea cu şorţ roşu garnisit cu dantelă albă îi răspunse răstit, cu un aer de superioritate: "Cât vezi că costă".

Atunci am văzut-o pe femeia-păianjen cum s-a retras cu umilinţă şi şi-a coborât ochii apoşi. Pe chipul ei scofâlcit ca o minge deformată de lovituri, pe faţa ei păroasă şi tucirie se împlântase regretul şi teama pe care şi-o ascunse în tremuratul capului. Aceeaşi teamă pe care o au păianjenii când sunt chinuiţi de copiii rătăcioşi cu un pai rupt dintr-o mătură, să-şi părăsească pânza.

Pe cine a iubit ea în tinereţe, femeia- păianjen?pe cine a sărutat ea atunci cu o mustaţă fină,ca un puf de creolă deasupra buzei.

Acum avea buzele ridate, faţa lăsată, pliuri fine la baza gâtului şi părul negru încărunţit vopsit într-o insuportabilă nuanţă de blond căpătată cine ştie de unde. Şi era umilită, umilită fără să-şi dea seama, sfiindu-se ca un copil de propria ei întrebare, de propria-i curiozitate.

Aş fi asistat să văd finalul scenei din brutăria cu aer mirosind a pâine, a pateuri calde, un aer pe care cu siguranţă unii bătrâni înfometaţi îl respiră cu nesaţ. Bătrâni cu abdomene sferice şi chipuri stafidite, invadate de aluniţe şi peri aspri, pururi fascinaţi de patiserii, de Spicu'- brutăria în care sunt păstrate amintirile franzelelor calde, ale japonezelor presărate până la refuz cu mac, ale batoanelor cu lapte pe care odată, nu demult, le luau în drum spre serviciu. Bătrîni cu capricii copilăroase şi pofte...

604 a ajuns în staţie. Aşa că n-am putut asista la finalul scenei (care poate că nici nu a existat). Mi-ar plăcea să cred că, totuşi, cineva i-ar fi îndeplinit pofta femeii-păianjen oferindu-i nişte biscuiţi "nucă" 24 lei kilogramul, luând-o prin surprindere, da, chiar mi-ar plăcea.

Totuşi, m-am urcat în autobuz, am compostat biletul şi bine am făcut, că tocmai urcase controlorul!

anschaulich

"- Apoi, procedura nu era prea complicată: îşi scotea sufletul, îl prindea cu cârlige şi pe urmă îl punea la uscat, lăsându-l să atârne.
Ciudăţenia consta în faptul că nu îşi mai aducea apoi aminte cum l-ar fi putut îmbrăca din nou.
Sufletul îi intrase pur şi simplu la apă, nu îl mai încăpea de niciun fel şi se încăpăţâna să rămână ţeapăn.
Aşa că în cele din urmă, după zeci de încercări nereuşite ( ajungând până la gândul se a se teme că l-ar putea rupe sau descoase) dintr-o soluţie disperată, îl împături şi îl aşeză într-un colţ al dulapului de haine. După care răsuci cheia dulapului de două ori şi plecă.
Se mai întoarse, totuşi o dată, pentru o ultimă încercare disperată, în ideea că l-ar putea întinde, finisa sau măcar îmbuna cumva. Deschise dulapul, trase sertarul...pipăi cu mâna, şi nu dădu peste nimic!
Sufletul lui plecase, îl părăsise bietul.
Când aproape renunţă la speranţa de a-l mai găsi şi se aşeză turceşte pe podea, văzu ceva lucitor...
Sufletul i se ascunsese într-o crăpătură din parchet, se adunase acolo ca mărgelele de argint viu ale unui termometru spart.

L-ar fi lăsat acolo dacă relaţia dintre ei n-ar fi fost atât de apropiată, pe alocuri tandră.
E drept că întptdeauna existase între ei o relaţie capricioasă, inconstantă, dar nu mersese până la refuzul de a-l locui.

Se hotărî. Mai trase o dată de el, încetişor, ca să nu-l rupă, dar când se aşteptă mai puţin, sufletul i se prinse de o aşchie şi se deşiră...
Tocmai acum, în momente de sărbătoare, sufletul nu îl mai încăpea, nu mai vroia să-l cuprindă. Atunci îi veni ideea de a-l prinde, ori asta nu se putea face cu forţa, fiind în necunoştinţă de cauză asupra consistenţei sale.
Şi totuşi, trebuia disperat să-şi coasă sufletul. Aşa că după ce cotrobăi în noptiera bunicii sale, găsi cutia cu papiote şi ace.
Luă cel mai fin ac şi aţă roşie(că din cea albă nu mai rămăsese decât o scamă) şi porni la curajosul fapt de-a-şi coase sufletul, gândindu-se să-l coasă strâns şi cu nod dublu la capăt.
După zgâiala preţ de câteva clipe nimeri în cele din urmă să bage aţa în ac.
La prima împunsătură simţi o durere ascuţită în ficat ( nu-şi dădu seama că de vină era cusutul propriu-zis)...o ignoră.
Mai împunse o dată.
Îi tresări inima.
Se încăpăţână să continue cusutul care, de altfel, decurgea bine şi nu arăta prea inestetic. Însă dintr-o dată acuză o stare neaşteptată de disperare, paranoia şi nevroză.
Cusutul trebuia întrerupt.
Şi totuşi ce să facă? cum să-şi lase sufletul aşa? cum să mai dea ochii cu oraşul?
Nu găsi ceva mai nimerit de făcut decât să-l împăturească din nou...
Cu gesturi lente, aproape ritualice, ba chiar dureroase, îl plie. După care îl băgă în borcanul cu miere. Şi în fiecare dimineaţă luă o linguriţă pe stomacul gol."