joi, octombrie 23, 2008

Turn off the blue moonlight

Carnetul galben, plin de rânduri mâzgălite stătea într-un echilibru precar pe genunchiul său stâng, îndoit, încordat ca o Meteoră. Privea cu ochii în gol neorânduiala propriei sale existenţe.
Domnea în el un acut sentiment al înstrăinării şi al singurătăţii, o teamă de neoprit, o frică instinctivă, înăbuşitoare.
Afară, ferestrele înalte şi înguste ale turlelor Bisericii Zlătari, luminate de soarele în crepuscul, deveneau pentru el lăcaşuri unde îşi stivuia gânduri, pliindu-le cu răbdare.
Îşi mai lăsa din când în când câte o amintire să rătăcească până să-i afle un loc potrivit de încredinţare într-un spaţiu al oraşului: gustul dulce şi crud al florilor de salcâm, mersul pe aripile unui avion în parcul Henri Coandă, ecoul creat între pereţii unui liceu străin, mirosul coacăzelor necoapte şi păroase pe care le strivea cu poftă între dinţi prin poieni neumblate.
Odată cu gândurile sale disparate- de care nici nu mai era sigur că îi aparţineau, ca şi cum altcineva i-ar fi trăit viaţa, seara cobora peste centrul prăfuit al oraşului aflat în neorânduială.
Va adormi din nou, în acea dulce uitare de sine nu prea îndelungată. Iar dimineaţa se va trezi cu modelul cuverturii de in, imprimat pe obrazul stâng, ca tatuajul complicat şi simbolic al unui maori.

marți, octombrie 14, 2008

fragmentarium

"Te cunosc după somn, după pijamaua pe care o porţi, după cutele lăsate de trupul tău pe cearşaful alb, scrobit, apretat ce scârţie ca zăpada îngheţată într-o dimineaţă de noiembrie. E amprenta corpului tău, caldă, distinctivă.
Mă aplec şi îmbrăţişez locul ce păstrează forma ta.
Atunci mâinile mi se lungesc, coapsele-mi par a creşte, coastele până ce, ajungând la o suprapunere, capăt forma ta", îi spuse ea- o blondă în hanorac negru, lui- un tânăr uşor creol cu şapcă albă.
Stăteau cu obrazul lipiţi unul de celălalt. În decorul unui roman.

sâmbătă, octombrie 04, 2008

Preludiu în do minor BWV 934.Moderato

Nimeresc uneori în camera rece şi întunecoasă a tăcerii.
Mă sugrumă constant; cu ghearele ei nevăzute, ascuţite, taie în mine, despicându-mă, croindu-şi drum până în profunzimea fiinţei mele încât simt cum se scurge sufletul din mine.

Curg amintirile- picături sonore, de nestăvilit.
O ploaie dureroasă, şi fiecare strop cade cu o greutate de nesuportat.
Iar ceea ce rămâne sunt alte resturi de tăcere şi de gânduri de care se vor lovi cei ce mă cunosc, cei ce mă uită şi cei ce nu mă ştiu încă.

marți, septembrie 23, 2008

Correspondances

Cum poate mirosi Chanel Cristalle a Christian Dior?
Azi cerealele de dimineaţă au gustul copertelor de carton ale unui roman rus, sau ale unei cărţi de Rushdie.
Biblioteca de pe Magheru e un covrig cald, scoţând aburi delicioşi într-o după-amiază de septembrie când viaţa universitară adie,ameninţătoare, plină de promisiuni, provocări şi accelerări ale bătăilor inimii.
Aseară, pe la nouă, ţineam în mână un buchet de trandafiri cu tijă subţire şi corole oranj, o felicitare englezească de la Cărtureşti şi micuţa broşă încuiată într-o cutie oranj sidefat.
Trei rândunele de metal aurit,cu ochi de sticlă verde, sclipitoare îşi întindeau pliscurile spre nişte firave bobiţe de coral.
V. m-a încredinţat că rândunelele vestesc norocul.
În apropierea Bisericii Ruse, cu turlele ei răsucite, noaptea capătă o altă consistenţă. Acolo stelele sunt mai clare decât în altă parte a Bucureştiului central. Cerul deasupra Bisericii Ruse, cerul rus al unei nopţi moscovite când aerul miroase a iarnă.
Aerul tare şi proaspăt purtând amintirea dimineţilor din Rosenau,pline de lenevie,mirosul cearşafurilor.
Sau mirosul răscolitor al frunzelor arse, cu particule de cenuşă ridicându-se spre cer, ca nişte funigei, în timp ce în memorie se aud pasaje complicate dintr-unul din studiile pentru flaut ale lui A.B.Fürstenau.

vineri, septembrie 19, 2008

Visul pictat

-"Mă nasc în fiecare dimineaţă din ţesătura imprecisă a visele mele de seară. Nici atunci nu pot ieşi din această stare, din acest oraş care mă strânge ca o piele.
Nu mai fac demult literatură, ci scriu cu propria mea viaţă.
De prea mult timp târăsc cu mine în oraş imagini de neuitat, imagini pe care le simt cu o intensitate dureroasă. Iar acum a sosit momentul să le scot la lumină, altfel ar rămâne ca multe altele, depuse undeva în colţurile minţii, putrezind încetul cu încetul.

Nu destructurez lumea, ci o reclădesc până la auto-identificare.
Mut pietrele de temelie ale clădirilor scorojite de tencuială şi luminez vitrinele magazinelor scumpe, cu viaţă scurtă, în care nu intru niciodată.

De ceva vreme mă nelinişteşte silueata vagă a unei tinere, cu ochi acuzatori, purtând un trenci mov,urmărindu-mă aproape schizoid prin oraş; în fiecare vitrină îi văd reflectat chipul care seamănă vag cu cel al meu.

Sunt undeva sus, cu palmele facute căuş deasupra întregului oraş. Şi simt cum bate ca o inimă.
Cam ca atunci când ţii pentru câteva clipe în palme o vrabie, intrată întâmplător pe balcon,atât ameţită de spaimă încât îi îngheţă glasul, dar inima continuă să bată într-un ritm alert. Apoi o redai suratelor ei, şi mesteacănului căruia îi aparţine.
Sunt dincolo de starea de corporalitate, într-o desprindere de sine.

Aşa o privesc pe fata reflectată în geamurile vitrinelor librăriilor."
O poţi vedea de departe, plutind pe Bulevardul Magheru, printre trecătorii care alcătuiesc ziduri mişcătoare de carne vie şi veşminte.
Are un zâmbet imperceptibil pe chip.
O poţi vedea de departe, sprijinind pe gâtul său marmorean, pe care se observă venele fine, greutatea imensă a Bucureştiului. Dar azi Calea Victoriei îi pare uşoară ca o panglică.

Cu paşi puţin stângaci ea descinde în oraş, sprijinind greutatea acelei lumi pe umerii săi plăpânzi.
Iar vrăbiile spintecă aerul rece, trecând atât de aproape de genunchii fetei, încât ar fi putut simţi lovitura tâmplei lor minuscule, de materialul negru al pantalonilor.
Pentru cât timp şi-ar mai putea păstra verticalitatea absolută?
Ea e Venus cu sertare.
Ea e Venus înainte de a-şi pierde braţele.
Braţul sale imense pe care îl întinde spre oraş şi cuprinde totul;
braţul său vânjos, trainic mângâiind şi apropiind cărţile tarabelor de la Universitate, florile ţigăncilor, aducând totul în proximitatea sa.

miercuri, septembrie 03, 2008

Oamenii nu mai seamănă cu corăbiile lor

S-a întins pe valuri, şi-a cufundat capul în apă şi a închis ochii.
Cu respiraţia îngreunată, a început să despartă ritmic valurile calde de cele reci.
Îşi simţea trupul încordat, atârnând tot mai greu spre adâncuri, dar continua să se ţină cu palmele de valuri.

Simţea că în orice clipă trupul îi va ceda, şi totuşi trebuia să înainteze.
Până la urmă doar aşa putea fi cel mai aproape de mirajul zborului.
Femeie cărând în scurta sa viaţă fericirea, povestea sa proprie, bucuriile ca nişte valuri calde, amintirile, imaginile adunate.

De acum tălpile sale nu mai atingeau nisipul, ci împroşcau cu mişcări scurte apa sărată, aproape delicioasă.

Un pui de pescăruş aflat în faţa sa stătea nestingherit, netemător, sfindând-o parcă.
Şi într-un joc, cu o plăcere copilăroasă, stropi mica pasăre ce nu parea a ţine sema de pericol. Abia la al treile asalt al stopilor îşi luă zborul.

Pretutindeni vocea mării.
Atunci îşi aduse aminte că glasul acela îl mai auzise cu două săptămâni în urmă, prin telefon, când el o sunase de departe.

Inspiră.
Fu surprinsă de un val care îi mătură cu delicateţe trupul alungit, răvâşindu-i şuviţele de păr.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când ieşi din apă, trupul îi părea străin. Privindu-se din afară, văzu corpul unei femei cu gât lung, mers îngreunat şi repiraţie tăiată.

Atunci s-a întins pe nisipul răcoros, şi-a lungit picioarele ude, tălpile şi se chirci undeva aproape de ţărm ca o scoică, împreunându-şi palmele, strângându-şi genunchii la piept şi părul din care încă mai picurau stropii săraţi asemeni lacrimilor.

luni, septembrie 01, 2008

Femeia cu sandale roşii

"- Ceea ce a mai rămas din vechea mea viaţă este cicatricea vălurită de pe piciorul drept- un semn răsărit brusc în apropierea gleznei,ca o semilună.", spuse cu un tremollo uşor al vocii, femeia costumată în in alb, sorbind încet din latté-ul Macchiato.
I-am privit atunci, fără să vreau, gleznele subţiri, uşor rotunjite, ce se profilau cu delicateţe din sandalele de piele întoarsă, vişinie.
Era exact acel tip de femeie care putea stârni pasiuni, doruri.
Doar văzând-o pe stradă, îţi doreai brusc să o cunoşti, fie că erai bărbat sau femeie.
În primul caz din dorinţa de a fi în compania ei, de a te bucura de privirile din ochii săi tulburători, de a-i simţi parfumul, schimbările aproape insesizabile din glas, gesturile delicate.
Când am văzut-o întâia oară plutea pe Calea Victoriei, cu hainele fluturandu-i pe langă trup, într-o senzuală fragilitate a fiinţei.
Era prima zi de toamnă, cu razele soarelui ce încep uşor-uşor să pălească, cu acea lumină lichefiată a după-amiezei când trecătorii străbat oraşul purtând în ei amintirile, aromele verii, neîmplinirile.
Coborâsem să plătesc telefonul, fără perspective, cu toate ideile acestei lumi învălmăşindu-mi-se în minte, lovindu-mă ca de obicei de privirile trecătorilor, simţindu-mă ca în New York-ul anilor '30, în preajma Palatului telefoanelor impresionant prin solzii săi de marmură.
Mă gândeam cum este să stai pe acoperişul acelei clădiri central-bucureştene,una dintre puţinele deţinătoare de terasă,un soi de grădină suspendată a Semiramidei, cu arbori umbroşi.
Uneori, când priveşti spre înălţimile clădirilor simţi acea desprindere de oraş, de trecători, chiar de facturi. Eşti undeva plutind deasupra Cercului Militar sau a Casei Capşa şi numai o femeia te poate aduce cu picioarele pe pământ. Sau dimpotrivă.
Pe femeia cu sandale roşii o observasem cam de la o sută de metri distanţă, apropiindu-se ca o gazelă de mine.
Încet, unduindu-se din fiecare fibră a trupului de o vărstă imprecisă, greu de ghicit prin mişcări, trecea pe fostul Pod al Mogoşoaiei.
Adâncită în gânduri, surprinsă de proprii săi paşi arăta a fi unele din acele femei pe care nu aveai cum să nu le remarci. O apariţie în prima zi de toamnă. Văzusem că purta sandale roşii.
Atunci am ştiut că nu vroiam să o pierd din ochi, să imi scape, aşa că am traversat pe celălalt trotuar cu o îndrăzneală necaracteristică, pentru a o putea avea în faţa ochilor. Îmi doream să-i privesc spatele,revărsarea părului pe umeri,ţinuta, pulpele, dar mai ales călcâiele şi glezenele înfăşurate în baretele de piele ale sandalelor. Nu pentru că m-aş fi îndrăgostit brusc de trupul ei, ci tocmai pentru că simţeam că acea femeie avea o poveste.
Şi tocmai datorită promisiunii acelei poveşti pe care o căra în urma sa, am îndrăznit să mă apropii.

Radia pe stradă, vărsând lumină pe oriunde trecea, lăsând o abia perceptibilă adiere de parfum- flori de tei şi lemn dulce, un miros amar, rafinat impregnat în pielea sa. Aerul se înfiora pe lângă ea, şoferii conduceau parcă mai calm, sustraşi de griji, văzând-o pe cea care îşi derula farmecul feminităţii înaintea ochilor lor.
Nu era o făptură oarecare.
Aşa cum obişnuia să îşi fixeze privirea în ochii trecătorilor, să le sondeze gândurile, ca şi cum ar fi încercat preţ de câteva secunde să stabilească o relaţie cu fiecare bărbat sau femeie pe care îi vedea. Într-un oraş în care nu vei întâlni niciodată de două ori aceleaşi chipuri.
Bineînţeles că era dureros- să îţi încredinţezi pentru câteva clipe privirea unor necunoscuţi; nici n-ar fi putut da o explicaţie pentru un astfel de gest neobişnuit pe care îl făcea de când se ştia (din ce în ce mai bine, parcă, în ultima vreme- arta de a se abandona în ochii bucureştenilor, ajunsese un ritual cunoscut numai de ea şi de bitum-ul străzilor).
Se închipuia făcând parte din viaţa oamenilor pe care îi întâlnea.
Brusc, acel bătrân aplecat de spate, cu haină elegantă, pantofi negri proaspăt lustruiţi putea fi un potenţial bunic; tânărul îmbrăcat în costum de blugi,cu chip inteligent şi plăcut, ochi verzi ascunşi în spatele ochelarilor poate ar fi fost un posibil iubit, femeia cu picioare subţiri şi tocuri ameţitor de înalte ar fi fost o eventuală soră. Această distribuire a rolurilor îi punea imaginaţia în mişcare, construia roluri conform cărora fiecare om întâlnit avea locul său într-un compartiment bine stabilit al unui destin posibil.
Din acest punct de vedere, te-ai fi putut considera un călător fericit, cu un destin legat de cel al frumoasei fiinţe cu preocupări bizare.

sâmbătă, august 30, 2008

Urbana

tuturor trecătorilor care m-au văzut fără a mă (re)cunoaşte vreodată

Sub strada oraşului curge sângele meu ;
îl aud cum pulsează sub conducte, sub canal
zgomotul acestui mare organism
se loveşte de mine ca valurile mării.

Uneori mă lipesc atât de aproape de zidul universităţii, încât parcă aş vrea să devin o crustă a acestui mega-organism, sau să-i intru în toţi porii, integrându-mă.
Când plouă, din ochiul Bucureştiului cad lacrimi mari, continue.

Bucureştiul ăsta de toate zilele e plin de oameni cu palme bătătorite,
De femei ce-şi arată curiozitatea prin priviri scrutătoare,
De vitrine prăfuite, ce dau mereu senzaţia de improvizat.
Foetuşii încep să se obişnuiască încă din pântecele mamelor cu zgomotul său, cu lumina sa. Apoi visează zilele când vor întâlni zebrele .Adică trecerile de pietoni, mereu enigmatice, fascinante pentru ei, viitorii preşcolari.
În Bucureşti cerşetorii vânează zonele strategice. Şi te obişnuieşti cu ei atât de mult încât
par a se integra decorului, ca nişte forme stranii de arhitectură urbană.( Un gen de pitici vii şi cenuşii).
Şoseaua de beton nu e decât o altă textură a pielii mele.
Uneori vara, în ore târzii, trotuarele umede păreau frânturi din pielea unui şarpe. Mai târziu mi-am dat seama că nu erau nimic altceva decât metamorfozarea epidermei mele.
Dacă te apropii de Palatul Cantacuzino îmi vei observa venele- conducte ruginite, groase cât un trunchi de om, suspendate de fundaţia unui viitor bloc.
Corpul meu e oraşul meu, totul se reduce la acea organicitate urbană.
Oraşele dăinuiesc prin noi şi în fiecare zi fac faţă unui proces înspăimântător
Când merg, trecătorii îşi lasă mereu in urmă zgomotul trecerii lor timp de câteva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinţa. Iar eu mă lovesc de acele frânturi de zgomot ce rămân atârnate, ca nişte scame ale oraşului.
Cel mai tare în Bucureşti mă înfricoşează când trebuie să cobor scările.
Atunci îngerul meu mă părăseşte fără nici un cuvânt. Simt acea bruscă rupere de sine şi întemniţare într-un fel de Carceri ale lui Piranesi.
Şi doar alunecarea printre trecători readuce eliberarea, disoluţia, mişcarea fluidă a unui oraş în tine.