Ritmuri ale respiraţiei

Prima gură de aer

Zi de Vinerea Mare.
Ora 9:30, în interiorul facultăţii de litere studenţii şi scriitorii se scurg de-a lungul Holului de marmura.
Simt că este sărbătoare. Poate fi efectul placebo, dar ziua asta are o încărcătură; nu doar religioasă.
Într-un amfiteatru respir acelaşi aer cu un scriitor indian, unul italian si mai mulţi români
O întâlnire cu trei individualităţi ,cu trei entităţi care emană idei. Percep tensiunea din încăperea cu pereţii albi care parcă aşteaptă asemeni unor coli de hârtie, aşezarea ideilor vorbitorilor.
Karma scriitorului indian este atât de puternică încât se loveşte de a mea, apoi începe acea duelare de energii. Inspir exotismul cuvintelor sale.
Şansa de a percepe vocile unor scriitori, de a le inspira vocea şi gândurile, de a le urmări cu privirea fiinţa. Încerc să-mi controlez reacţiile, ritmul respiraţiei, gesturile, dar corpul nu te mai ascultă.
În acest timp pot observa mişcările adiacente din sală: scriitoarea aceea îşi îndreaptă mânecile de mătase, misterioase, etalate ca deschiderea aripilor unui fluture sau precum corola unei petunii. Autoarea Exuviilor.
Vocile străine îmi devin familiare, iar ritmicitatea cuvintelor capătă parcă, o funcţie de ritual.
Respir parfumul unei dame curioase, interesată de numele celor care vorbesc.
Dezbaterea se poartă în engleză, italiană şi franceză.
Şi indiferent de cele trei limbi, scriitorii mei de pe tărâmuri diverse par a grăi în româneşte. Undeva, există un element unificator, intrinsec. De aceea, asemenea lui Fernando Pessoa voi spune: „Patria mea este limba mea”.


A doua inspiraţie

Cuvintele mă dor.
Cuvintele sunt fiicele mele, sunt identitatea mea şi ceea ce mă defineşte.
Ele parcurg de fiecare dată un dureros proces- de la zămislire până la expulzarea lor în mediu.
Cuvintele îmi cresc pe buze, pe piele, ele sunt elementul meu vital.
Am încercat uneori să fug de ele, să le uit, să le las să putrezească undeva în adâncul minţii, dar revin mereu la suprafaţă.
Apoi încep să respir.
Alerg. Vehicolul alergării mele este limba (cum spunea scriitorul indian Shashi Tharoor), iar vocea mea lăuntrică este tocmai modul în care se manifestă lectura în spaţiul psihicului. Vocea mea interioară, acea voce de lungă durată, de training neobosit, produsă fără ajutorul corzilor vocale, este zgomotul gândirii. Ea e cea mai fluidă, curgătoare, lipsită de organicitate şi tocmai de aceea, pură.
A ajunge să-ţi cunoşti adevărata voce presupune exerciţii de respiraţie- lecturi.
Asemenea unui yoghin, cititorul îşi va egaliza toate simţurile, ajungând la o lectură cu toate simţurile, cu toţi porii, la o lectură absolută.
Încep. Inspir. Alerg.
Prin Farrago, în interiorul pădurii, aproape de Homer Idlewilde, personajul lui Apperry. Sunt cititoarea care păşeşte pe umbra proiectată de personaj pe ramuri uscate de sequoia, sunt cu un pas în urma lui Homer, a Opheliei, a lui Duke escaladând Monunt Forever.
Apoi îmi închei jogging-ul lectorial, exerciţiile de respiraţie. Bătăile inimii îmi devin mai ritmice, pulsul mi se egalizează. De acum timpul se măsoară în pagini.


Viziune. A respira în mod impresionist. Muzică desenată

Ceea ce contează în viaţă este timing-ul, coordonarea între individ şi timp, dar nu mai puţin importantă este coordonarea dintre tine şi cei din jur. Dintre tine şi formele de frumos.
Cineva spunea odată că oamenii sunt ca o pictură impresionistă: când lumina cade bine şi stau la distanţa şi înălţimea potrivită, poţi aproape simţi vântul din pânză, dar dacă te apropii, vei vedea toate trăsăturile de penel si imperfecţiunile, şi totuşi, după un timp îndelungat privind liniile brutale şi incomplete, şi formele stângace, începi să înţelegi întregul şi când priveşti din nou tabloul îi vezi şi mai clar mesajul.
Oamenii sunt pânze incomplete, neterminate. Sau melodii desenate. Ca şi cum cineva ar transpune prin desen, în timpul unui concert, muzicienii interpretând., prin trasarea unor linii ferme. Liniile nu fac decât să înfăţişeze muzica.
„Impresionismul nu înseamnă, în esenţă, altceva decât pictura ajunsă la limita extremă a muzicalităţii” exprima Eugenio d’Ors.
Aşa cum te poţi apropia de un tablou inspirând culorile ce poară mireasma uleiurilor, sau privind crăpăturile din pânza lui Caspar David Friedrich- Călătorul pe marea norilor, ca nişte vene invizibile, pulsând sens, literatura ne reaşază fărâmele de sensibilitate, recompunându-ne o identitate şi un sens.