Love Song for Danny Blue

Te cânt în seara de iarnă,
când copacii păşesc cu noaptea pe cer lăţindu-şi urmele ramurilor,
mângâind sau zgâriind păsările şi norii.

Când luna ne priveşte,
mâinile tale sunt ramuri acoperite de zăpadă,
buzele tale au fierbinţeala crengilor arse care trosnesc,
au gustul fumului rece de narghilea şi asprimea ceaiului ayurvedic.
În curbura spatelui tău îmi voi ascunde urma, în asprimea obrazului tău,
în părul tău care luminează întunecimea.

Str. Corabiei nr.6 - Poem în cheie dadà

"Etre décapité deux fois par semaine"
până ce grozav rochia şi vocea înmărmuriră,
întinsul lăsat la vedere primeşte şi se serbează
şi paralel priveşte din bidon, pe nisipul de nuiele.
legăturile de mai târziu...să treacă.
După aceea, dragostea pietrificată...să servească la recepţie.

Dobrogea pe o scară de scuze,
venind timp în Nirvana
Turnavitu a stors de emoţie,
dus, în afară şi dezamăgire
sopârle cu pămătuf scutură cu nasul
o corabie, să se târască...

"Ce autor va putea vreodată să spună cum şi de ce un personaj s-a născut din propria imaginaţie? Misterul creaţiei artistice este însuşi misterul naşterii naturale." - Luigi Pirandello

Dintr-un imn african închinat vânătorii

"În pădurea pe unde nu trece nimeni decât tu,
Vântorule, întăreşte-ţi inima, strecoară-te, aleargă, sări
Carnea este în faţa ta, enorma carne voioasă,
Carnea care se mişcă precum o colină,
Carnea care înveseleşte inima,
Carnea care va fi friptă în căminul tău,
Carnea în care se vor înfige dinţii,
Frumoasa carne roşie, sângele pe care îl bem cald".

În "Inima întunericului" lui Conrad se găsesc dorinţele tenebroase ale cărnii.
Căci spatele tău este dealul peste care alunecă brâuri de neguri, înălţându-se şi coborând,
iar tu săruţi cu sufletul, cu răsuflarea focului în aerul puternic al înserării.

Cercei pentru reducerea nivelului de zgomot în hala de la fabrica de oglinzi din strada Ithaca

"Întunericul, ca o mână uriaşă, acoperea luna.
Mâna se retrage de pe lună şi mângâierile ei palide găsesc iarăşi streşinile şi pragurile."
Din palma întunericului se strecoară o rază şi cade printr-un geam al fabricii de sticlă, nimerind pe marginile ascuţite, nefinisate ale bucăţilor de oglinzi.

În hala cu oglinzi din strada Ithaca, fetele poartă cercei pentru reducerea nivelului de zgomot, pene lungi de păun ce protejează suprafeţele translucide, casante ale acelor ape argintii. Seara, în cămăruţă, fetele îşi ascultă cerceii rând pe rând, căci glasurile de oglindă se mai prind uneori în podoabe:

"Suntem oglinzi şi ne temem de zgomote şi mişcările bruşte, suntem oglinzi cu plăceri voyeuristice.

- Ziua ne face cu ochiul, îşi scarpină umărul obrazului, zise oglinda cu geam gros de cristal şi ramă stil Ludovic, întreruptă de zgomotul curios al ţevii de la aparatul de aer condiţionat, creator al universul picăturilor care îşi întind spatele şi cad pe burtă, împroşcând asfaltul cu ceea ce a mai rămas din ele. Iar noi, obrazuri nemişcate privim neputincioase căderea picăturii de apă.

- Sunt oglinda ovală, cu buză răcoroasă şi finisată, cu brâu de viţă de vie sculptat filigranat pe margini şi intarsii de argint...ca un obraz, ca fundul iscoditor al unui ochi, ca o privire care te dezbracă, imaginea mea se sfâşie, se alungeşte după plac, cu forme leneşe în lumina difuză, oglinzile te aşteaptă.

- Sunt oglinda triunghiulară menită să-ţi stau pe scrin, urmărind cum clipeşti de 14.ooo de ori pe zi.

- Suntem glinzi cu pete,cu suprafeţele unor pereţi de apă întunecată cu rame de salabhanjika, privind cum timpul îţi poartă tăişul pe chipuri."

În hala fabricii cu oglinzi, fetele poartă cercei pentru reducerea nivelului de zgomot; seara, în cămăruţele lor, ele îşi ascut auzul pentru a percepe glasurile mirazelor de peste zi.

Dacă papucii negri stau în partea stângă sub scaunul acoperit cu o cergă, înseamnă că vei avea o zi scămoşată

în faţa secţiei de pompieri stau roşii azvârlite, aproape intrate în putrefacţie pe care şiroiesc minuscule furnici negre.
şi furnicile alcătuiesc cuvinte pe asfalt, la ora cinci şi jumătate după amiaza înaintea zidului ce separă staţia de pompieri de oraş.

sufletul meu nu are glas, el se înfăşoară în jurul tău.
în stomacul meu peticit,plin de unghii şi scame adastă cadavrele cuvintelor cu braţele şi coapsele lor descărnate.

vânul muşcă frunzele care sună precum roţile fine ale de bicicletelor trecând în viteză peste podul dâmboviţei.
El creează aceleaşi mişcări ample ca zborul heronilor- sufletul ăsta întins ca marile peisaje spaniole inundate de sunetul ţârâitor al greierilor.

Şi lumina de septembrie nu se mai desfăşoară în cântecul lungilor dimineţi.

A Room of One's Own

În momentele mele de însingurare, deschid fereastra blogului, şi mă apuc să scriu.
Una din clipele rare de autenticitate, sau de autoficţiune, dacă preferaţi.
"A trage de destin ca de un gumilastic, a-l elasticiza, a-l rupe ca pe o fâşie translucidă de algă care îţi împroşcă pe neaşteptate obrazul."
Pentru că mi se face prea curând dor de locuri si oameni cunoscuţi cu teribil de puţin timp în urmă, dor de gustul de ouzo pe buza paharului, dor de coaja de lămâie şi pulpa de chitră pe care s-au prins cristalele de sare înainte de a lua o primă sorbitură de tequila, sau de aroma amară de Campari turnat într-un pahar cu suc de portocale.
Îmi revine în minte gestul personajului lui Tracy Chevalier- Griet: acul pătrunde lobul virginal al urechii fetei, tija cercelului adastă în carnea sa.
"Desprinde reticent cu degetele felia de lămâie aşejată în echilibru pe marginea paharului, o învârte pe farfuria albă presărată cu sare, după care desprinde cu dinţii ascuţiţi carnea albă, sărat-acrişoară din pielea lămâii. Buzele ei sorb precipitat şi cu teamă alcoolul incolor, cu gust imprecis. Abia la umbra chiparoşilor va simţi cum, cu fiecare pas, sorbitura infimă a lichidului, o inundă, o umple."

Aseară credeam că tunetele vor despica şi patul în care dormeam. Mă dedublez, dorm, simt pântecul cearşafului ca şi cum aş adăsta pe nisipul fin, vălurit de pe fundul Mării Negre, acolo unde a căzut o verighetă. Şi în somn păstrez o anume stare de veghe.
Camera de hotel albă, nu are lampă pe tavan, o percep luminoasă, curată, a room of one's own, cameră singuratică, cu uşa încuitată acum. Marea se aude undeva din spate, acelaşi zgomot neîntrerupt ca şi cum cineva ar aşterne în continuu cearşafurile pentru un pat.
Înregistrez gesturi, liniile unui profil, printr-o privire breviră şi voit disimulată, mirosuri, afişele cu Circus Americano, scârţâitul unei biciclete de tandem, mirosul înţepător al cailor trişti, scânteile de la jarul pe care zace porumbul copt.
Vocile se unifică într-o sferă, luna îşi presară cu economie razele şi pescăruşii mănâncă pufuleţi înmuiaţi în apă de mare.

"I am not a real man. I am not a man like others, a man of flesh and blood, a man born of woman. I did not come into this world like your fellow men. No one rocked me in my cradle, or watched over my growing years. I have not known the restlessness of adolescence, or the comfort of family ties. I am – and I will say this out loud though perhaps you may not want to believe me - I am but a figure in a dream. In me, Shakespeare's image has become literally and tragically exact: I am such stuff as dreams are made on! I exist because someone is dreaming of me, someone who is now asleep and dreaming and sees me act and live and move, and in this very moment is dreaming that I am saying these words."
Giovanni Papini 'The Sick Gentleman's Last Visit'

lifting and descending drops

Picături elastice căzând în gol de la aparatul de aer condiţionat, prelingându-se pe peretele zgrunţuros, umezind în căderea lor, betonul de culoarea prunei prăfuite. O baltă formată de picăturile în cădere liberă stă ca mărturie: un mormânt umed.

În spatele umbros al Poliţiei Capitalei zac nenumărate vieţi curmate de picături, morminte peste care trecătorii se grăbesc fără să le remarce, fugind din calea lor din teama de a nu fi stropiţi sau picuraţi pe creştete cu senzaţia insuportbilă a unei suliţe de argint.

Picăturile cad pe spatele tare şi curbat al dealului, căderile lor repetate au format zbărcituri, adâncituri, răni nenumărate, mustind în asfalt, săltând şi desprinzându-se apoi în alţi stropi minusculi care nimeresc în ochii lucitori ai pisicilor, întărâtându-le.

Picăturie mor... În scurtimea vieţii lor care se numără în nanosecunde privesc cum bărbaţii se uită întâi la femeile cu coapse delicioase apoi la îngheţatele de vanilie în cornet crocant. Stropii se joacă făcând salturi temerare, multiplicându-se, despărţiti din corpul picăturilor- mame.

Trupurile lor sunt atrase de asfalt şi doar cele fericite ating pielea netedă a magazinului Victoria prelungindu-şi iluzoriu viaţa, frecându-se şi coborând uneori pe geamuri, pe uşile de lemn de culoarea mierii ale magaziei şi uneori pe buza inferioară a unei trecătoare grăbite.

à la manière de Cymbeline

"Mult zgomot pentru nimic, zisera unghiile prea mandre.
O fata se impiedica de pietre, lovindu-se la glezna piciorului drept care trosni crocant acelasi sunet pe care il scosesera aripile arzande ale fluturelui.
O baba isi scutura palmele multumita, privind mormanul de frunze arse. Frunzele purtau miros de aripi arse, de unghii arse.
Au contraire, scarabeul impinse soarele peste fete si peste pietre si cenusi de fluturi sau frunze si se lasa intunericul.
Acelasi intuneric pe care il stiai si tu."

la conscience des pierres

futurele cu aripi diafane şi-a ars aripile, prăbuşindu-se cu zgomot, în flacăra candelei.

de sub podul în construcţie, călcate în picioare, tăvălite în pulberea drumului şi lovindu-se de călcâiele fetelor care se întorc de la aerobic, pietrele de pe caldarâm se jeluiesc şi suferă.

pentru că nu pot deplânge moartea fluturelui, pietrele se rostogolesc refelctându-se în unghiile văcsuite într-un roşu sângeriu de la picioarele fetelor. Pas de larmes.

C'est ça

Spleenul astupă gropile din asfalt şi adânciturile făcute de tocurile sandalelor tipelor, invadează colţurile insalubre şi se desfăşoară în rotocoale odată ce studentii expira fumul de ţigară.

Spleenul este cel care se depozitează pe coapsele femeilor şi în zbărciturile bătrâneilor curioşi cu plase de pânză şi şosete galben-citron.

Spleenul picură din nectarinele coapte, suculente din care muşti o singură dată şi tot el e cel care îţi invadează camera când deschizi fereastra sau în timp ce întorci filele unei cărţi dragi.

Cronica unei piese anunţate

Pereţi din polistiren expandat, cu armătură de fier şi faţadă din ipsos, sugerând nişte blocuri din beton armat, o hartă (a României)ce se poate împărţi în trei la o simplă desprindere a ariciului care o ţinea unită, raga indiană, muzica de sitar a lui Ravi Shankar, dar şi elemente de muzică minimalistă a lui John Cage, sau acorduri diafane din Dimitri Şostakovici sau Franz Schubert, actorii fiind în mod exclusiv, femei- într-un cuvânt Regele Lear pus în scenă de regizorul Andrei Şerban, în stagiunea 2008- 2009 de la teatrul Bulandra.

O abordare modernă, actualizată, fără a pierde din vedere esenţa textului, ci dimpotrivă, valorizând-o şi mai mult- şi apropiind în acest fel figura simbolică a tragicului şi impresionantului personaj shakespearian de publicul tânăr, care nu a lipsit deloc din sala Izvor a teatrului Bulandra, urmărind cu încordare şi interes jocul actorilor.

Sau mai precis zis, al actriţelor, întrucât Andrei Şerban a uimit, a încântat, sau a atras criticile publicul român prin stilul său nonconformist.

Motivul nu este un altul decât utilizarea strictă a personajelor feminine într-o tragedie shakespeariană care, în aparenţă nu ar întrevedea o altă interpretare, decât una clasică şi conservatoare. Dar regizorul român nu oferă propriu-zis o nouă interpretare adusă piesei,

ci o privire proaspătă a celui care a înţeles ideea de universalitate şi de deschidere a textului shakespearian, indiferent de epocă.

Tragedia însăşi, scrisă cu mai bine de 400 de ani în urmă, undeva, probabil între anii 1603-1606, nu oferă nicio clipă sentimentul unui text obosit, depăşit, care ar plictisi spectatorul sau l-ar face să-şi piardă răbdarea- în aceasta constă măiestria lui William Shakespeare, dincolo de drama universal-umană a personajului.

Iată cum motivează Andrei Şerban opţiunea sa surprinzătoare pentru audienţă, dar perfect normală, logică după opinia sa: „Decizia mea ca în acest spectacol rolurile să fie jucate exclusiv de femei mi s-a părut o continuare firească în zilele noastre a vechii tradiţii a travestiului. Lear, o piesă cu multe roluri de bărbaţi, fiind jucate cu libertate şi distanţare creativă de feei are şansa să câştige în sensibilitate şi empatie, în tentativa de a cunoaşte viaţa şi curentele ascunse care dirijează comportamentul uman”.

Aşadar, hotărârea regizorului vine ca o răsturnare a convenţiei teatrului antic şi elisabetan, eficienţa ei constând în distanţarea actorilor, şi conex, într-un mod mai convingător al interpretării unor roluri masculine.

Regele Lear într-o astfel de distribuţie feminină, altfel spus, după glasul publicului „Lear cu femei” poate părea o dovadă de cutezanţă din partea unui regizor, şi totodată, poate ridica surâsurile ironice sau comentariile dezaprobatoare ale criticilor.

Ceea ce, probabil, s-a şi întâmplat, punerea în scenă neputând fi pe placul tuturor; un fapt trebuie, însă, menţionat: deşi folosind actriţe mari, nume celebre, precum Mariana Mihuţ în rolul lui Lear, Valeria Seciu- în cel al lui Gloucester, Ioana Pavelescu- în cel al lui Edmund, sau tânăra şi talentata actriţă Andreea Bibiri care a interpretat rolul dificil de altfel, al lui Edgar- fiul nelegitim al contelui de Gloucester, piesa a fost o încercare de a apropia publicul mai tânăr de textul shakespearian.

Rolul Bufonului, în distribuţia Dorinei Chiriac a încântat audienţa, prin forţa expresivă a actriţei care şi-a susţinut replicile, parcă cu aceeaşi uşurinţă şi largheţe din recitalurile sale alături de Ada Milea.

Publicul s-a amuzat uşor de „varianta hip-hop”, de tendinţele folclorice sau filonul unor cântece americane melancolice care alcătuiau suportul unor replici profunde ale Bufonului- ca expresie a gurii nebunului ce poate grăi adevărul, precum în cuvintele către rege, după ce acesta comisese deja fapta necugetată a împărţirii regatului între cele două fiice- Goneril şi Regan, renegând-o pe Cordelia: „Dacă ai fi bufonul meu, moşule, te-aş bate toată ziua numai fiindcă ai îmbătrânit înainte de vreme”.

Această idee- extrem de importantă pentru conţinutul textului: a slăbiciunii, a bătrâneţii şi senilităţii regelui- a părintelui care se încrede în aparenta şi declarata dragoste a fiicelor mai mari, caracterizate de ipocrizie, nedreptăţind astfel mezina, a fost reluată de multiple ori, subliniată de aspectul neglijent al regelui. De fapt, de când apar primele semne de neascultare din partea lui Goneril, şi a apoi a lui Regan- reducându-i suita de curteni a tatălui, Lear va fi „umbra regelui Lear”- după cuvintele Bufonului.

Accentuarea motivelor baroce- precum iluzia, pendularea între vis şi realitate, senzaţia de vag, roata destinului schimbător, tema nebuniei, imaginea regatului lăsat în paragină, din cauza conducătorului slab- a fost realizată şi prin jocul actorilor.

„Lear ne vorbeşte de tragedia regelui care şi-a pierdut legătura cu instanţa divină şi a devenit o copie falsă a lui însuşi”[1], în acelaşi timp, prin hotărârea sa nechibzuită, Lear devine o imagine goală a suveranului înţelept de odinioară.

Tema regatului ajuns pe mâna unor conducători nepotriviţi, fusese tratată deja mai înainte în Hamlet- acea „unweeded garden” de care vorbea prinţul danez din piesa scrisă de Shakespeare în jurul anului 1600: „'tis an unweeded garden/ That grows to seed; things rank and gross in nature/ Possess it merely”.

Celebra scenă a furtunii, reale dar şi simbolice, în care regele Lear rătăceşte, din actul III, scena 1, a fost susţinută cu dramatism de Mariana Mihuţ, completată de chipul său răvăşit, hainele sărăcăcioase şi aflate în neorânduială.

Actul al III-lea al tragediei se organizează în jurul scenei furtunii în care Lear este prins, stihiile naturii fiind chemate de regele care se revoltă împotriva întorsăturii nebănuite pe care a luat-o destinul său: „Suflaţi, turbate vânturi… Vă revărsaţi puhoaie, peste praguri,/…Iar tu, fulger,/ Cu tunetul atotzguduitor,/ Turteşte-odată sfera lumii aceste,/ Tiparele naturii să le spulberi/ Ca-n vânt să piară tot ce e sămânţă/ De nerecunoştinţă-n omenire”.

Furtuna reprezintă climaxul neliniştii regelui Lear, el „intră în scena furtunii urlând, nebun de furie, şi iese din furtună schimbat esenţial, în cursul dramatic al evoluţiei sale interioare”[2]. Elementele descătuşate ale naturii, invocate de rege, sunt în concordanţă cu starea sa interioară zbuciumată; el trece de la furie şi revoltă ontologică, la înţelegere şi conştientizare a erorii comise: „Ca om ce sunt greşit-am, dar mi-e plata/ Cu mult mai grea decât mi-a fost greşeala”, iar scena „rămâne în literatură cea mai remarcabilă instanţă de reprezentare a transformării umane”, după cuvintele lui Harold Bloom.

Nu doar Lear suferă o preschimbare, ci şi Gloucester- bunul şi, totodată naivul slujitor al regelui, va vedea, respectiv înţelege adevărul, asemeni lui Oedip, după ce Regan va porunci să i se scoată ochii. O modificare esenţială o trăieşte şi Edgar, nevoit să se ascundă după înscenarea fratelui său vitreg. El se deghizează în Sărmanul, „nebunul Tom”, fiind martorul, observatorul şi comentatorul evenimentelor dramatice care se succed unul după celălalt.

„Edgar trece prin toate sub o păvază de sentinţe şi aforisme. Rolul său este mai ales cel al experienţei indirecte, întrucâtva asemenea poetului”[3], şi afirmă după învingerea lui Edmund şi după ce îşi relevă adevărata identitate: „Sunt Edgar şi-ţi sunt frate, după tată./ Ciudat de drepţi sunt zeii, când păcatul/ Ce ne-a plăcut să-l facem ni-i pedeapsa:/ Cu ochii lui plăti şi tata noaptea/ Păcatului din care te-ai născut”.

Ideea vinei moştenite, conform căreia copiii sau generaţiile viitoare plătesc pentru greşelile părinţilor, preluată din teatrul antic va fi continuată şi mai apoi, de Ibsen; se pare că Shakespeare, conform moralei epocii elisabetane, valoriza acest principiu, şi Edgar, fiul recunoscut al lui Gloucester, va îmbrăca, la final, ca supravieţuitor, după moartea „în masă” a personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi răului, rolul „potenţialului rege”.

Scenografia este un element care susţine atmosfera generală de solemnitate, dominantă în piesă şi conferă suficientă mobilitate personajelor extrem de dinamice; decorul lui Dragoş Buhagiar a impresionat prin simplitate şi expresivitate, zidurile „castelului” se năruie într-un moment cheie, când Lear începe să rătăcească, alungat cu cruzime de fiicele sale.

Costumele sunt la rândul lor alese în aşa fel încât să nu stingherească actorii şi să îmbrace caracterul fiecărui personaj, amintind pe alocuri de hainele unor gangsteri, rockeri nonconformişti- de pildă Edmund, fiul nelegitim al contelui de Gloucester. in recuzită nu lipsesc cuţitele pe care personaje deosebit de violente: Edmund, Oswald, ducele de Cornwall, le mânuiesc în locul săbiilor, sau pistoale şi telefoane mobile.

Revenind la ideea valorificării textului shakespearian, regizorul a optat pentru o nouă traducere la care a colaborat, primind şi ajutorul Ioanei Ieronim şi al Danei Dima; dialogurile personajelor pot fi urmărite cu uşurinţă de spectatori, savurate datorită complexităţii, având acel aer de „replici memorabile”, specifice pieselor marelui Will.

Se spune despre Regele Lear că ar fi cea mai sumbră piesă a dramaturgului englez, dar şi aici, la finalul său se întrevede şansa unei compensaţii a trecutului printr-un viitor la care tinerii, cei ce nu şi-au trădat părinţii, nu au uitat să spere. Ideea este îmbrăcată de cuvintele lui Edgar: „În cumpănă cu-atât de grele vremuri/ Voi spune-acum ce simt, nu se se-nvaţă/ Bătrânii-au suferit, că te cutremuri:/ Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă”[4].

În acest mod „clasic” îşi încheie şi Andrei Şerban viziunea scenică, fără adăugări sau interpretări, lăsând textul să se „împlinească” pentru spectatori, în modul său original, aşa cum l-a alcătuit autorul său, cu peste 400 de ani în urmă.

Meritul regizorului constă în privirea nouă, proaspătă asupra spectacolului dramatic, valorificat şi adus înaintea publicului care, asemenea unei minunate replici din piesă, are impresia că: „Ne îmbrăcăm în misterul lucrurilor de parcă am fi spionii lui Dumnezeu”.

---

[1] Beryl Poson- In the East my Pleasure Lies

[2] Harold Bloom- Introduction to King Lear

[3] James L. Calderwood- Creative Uncreation in King Lear

[4] traducerea citatelor aparţine vol. Rege Lear, trad. şi pref Mihnea Gheorghiu, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1963.

Poem cu sufletul scos în măsură ternară

E ruşinos să vorbim despre tăceri, despre marile tăceri prelingându-se în ţări străine, peste automatele de pastă de dinţi cu un euro periuţa şi tubul.

Pe scările de jad verde din casa Battlo îmi tremurau genunchii-mi şi surâsul acelei femei, ca o coloană de marmură arsă pe care urcă furnici roşii, se agăţase de mine.

(beat 1)

Hai, dă-mi trupul tău şi lasă-mă să ţi-l locuiesc,

Lasă-mă să-ţi locuiesc carnea ta cu parfum de ghimbir.

Agale pe Las Ramblas trecea o Venus îmbătrânită căreia îi atârnau pieile, mirându-se că prin oraş zboară seminţe de sicomor şi se încurcă doar în pletele fecioarelor
ondulate, cu ochi prevestitori de cutremure.

(beat 2)

Şi va veni ploaia, imn antic adus feminităţii,

Blânda ploaie peste profilul tău grecesc.

Dimineaţa mă trezeam stranie, zdrobind între dinţi cuvintele unei limbi pe care niciodată nu am îndrăgit-o.

Îmi priveam trupul răsturnat aşteptând; aveam impresia că mă urmăresc copacii.

Castele în Spania, Castele în Botswana şi tu ascuţindu-ţi auzul să percepi cum o carte scoate la anumite întoarceri de pagină sunetul unui vapor care îşi rupe puntea şi carcasa de oţel.

(beat 3)

Cineva mă aleargă, cineva mă urmăreşte (Miro!).

Nu era decât moşul care venise să-mi picteze cerul

fiindcă dragonul de fier aproape că-nghiţise luna.

Acum întunericul lipăie cu paşi înceţi spre mine sugându-mi lobul urechii drepte.

Întunericul lichid, barcelonez care conferă cele mai bune condiţii de a muri.

Elogiu (parţial) cerealelor cu lapte

Asta va fi scurt, aşa că nu vă îngrijoraţi.
Cerealele cu lapte dimineaţa fac
ca viaţa să merite a fi trăită.

Când îţi lipseşte un motiv ca să exişti
gândeşte-te la gustul fulgilor de porumb
dimineaţa, sau la lumina difuză

scoţându-şi capul pe fereastră
şi împingându-se cu umerii înainte.

castor sugar castor sugar castor sugar
castor sugar castor sugar castor sugar

castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar castor sugar

Poem pe o sămânţă de plop(sau de sicomor)

Îmi scriu numele în cel mai îndepărtat loc al pământului, pe marginea albă a paginii.

S-a spart poemul şi sunetele lui se închid, urcând şi coborând în mişcări lente, înfrigurate;

Mă ascund într-un sâmbure de avocado, în pulberea de greieri pisaţi care va fi gustul verii, .

Un curent te trage în poemul ăsta fisurat cu oasele ivorii ale cuvintelor.

Aici, argali cu ochi de smalţ îţi urmăresc gesturile.

Aici un mare copac creşte din pantoful meu stâng, se înalţă către tine, căutând cu ramurile, o îmbrăţişare.

Din incantaţiile acestui poem cu suflet adânc, cu pleoape crăpate, eu te voi recompune.

Iar tu vei vedea umărul de umbră albastră a înserării.

leapşă

Leapşa primită de la Feeria, prima de altfel.


Dacă eram o lună, aş fi fost martie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost duminică.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost miezul nopţii.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost o pisică de mare.

Dacă eram o direcţie, aş fi fost meandrică (şi sunt...)

Dacă eram o virtute, aş fi fost răbdare.
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Dante.
Dacă eram o planetă, aş fi fost Saturn.

Dacă eram un lichid, aş fi fost bere.
Dacă eram o piatră, aş fi fost smarald.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost un pinguin.
Dacă eram o plantă, aş fi fost o lalea.

Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost ploaie rece de toamnă.

Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost un flaut.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost accedia.
Dacă eram un sunet, aş fi fost la bemol.

Dacă eram un element, aş fi fost mercur.
Dacă eram un cântec, aş fi fost "Cantabile et presto".
Dacă eram un film, aş fi fost "Le chien andalou".

Dacă eram o carte, aş fi fost “The Collector”.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Orlando.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost o supă de pui.

Dacă eram un oraş, aş fi fost Berna.

Dacă eram un gust, aş fi fost amară.
Dacă eram o aromă, aş fi fost cea a zăpezii.
Dacă eram o culoare, aş fi fost verde.
Dacă eram un material, aş fi fost mătase.

Dacă eram un cuvânt, aş fi fost "aneantizare".

Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost un braţ.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost surâs.

Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost literatura.

Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Courage.

Dacă eram o formă, aş fi fost un cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost 7.
Dacă eram o maşină, aş fi fost un mini Smart.
Dacă eram o haină, aş fi fost o rochie.

Poem pe spatele Juliettei Binoche

Sunt cel născut de ziua brichetei.
Cel care păşeşte sub burţile albastre ale pescăruşilor noaptea,
Cărându-şi viaţa ca un geamantan după el.
Sunt tristul, mâhnitul, prinţ al şoselii

Sunt cel care păşeşte în spatele tău,
Sunt unicul, marele, culpabilul strigăt,
în care crepusculul d 'april se-nfăşură greu.

Urmărindu-ţi umbra,trecătoareo, pe care iubesc să o calc,

Mă înscriu în coapsa ta dreaptă,

Coapsa ta de femeie tandră şi coaptă, bună de iubit, cu trup de şarpe.

Obrazul tău formează structura vieţii mele,

Pe spatele tău traversez deşerturi şi oaze,

Mă agăţ de aluniţele tale ca de pietrele de la Mecca,

Şi aştept fiecare drum spre trupul tău cu ardoarea pelerinului

Care îşi pune speranţa izbăvirii în ritual.

Aş vrea să îmi scriu propriul poem,

Să mă întind pe toată suprafaţa şoselii şi să devin unul cu strada.

Totuşi, din ruşine, din raţiune şi mai ales pentru că circumstanţele îmi cer asta,

Mă resemnez şi mă întind pe spatele Juliettei Binoche,
femeia de pe afiş: gura delicioasă a unei amante dezirabile.

În faţa cinematecii, întocmesc poemul ăsta vag,

Cuvintele dispersate căpătă formă în trecerea ta pe sub ochii mei.

Înainte ca totul să devină prea dezarticulat,

Un poem crăpat şi răguşit, mereu ţie, trecătoareo, ţi se închină.

Poem crăpat

Acest poem lovit, crăpat, vânăt,
secat de suflu, de viaţă,
deschis ca o rană care ustură
la cel mai mic contact cu aerul.

Acest poem bătrân, cu braţe grele
în care s-a adunat toată osteneala,
cu cearcăne şi riduri de expresie,

Citeşte-l înainte de a adormi,
citeşte-l când te scarpini
sau când eşti plictisit.

Dar mai ales când ploaia
îşi întinde trupul, dezbrăcând
pielea unui suflet nud,
vânăt şi chircit.


Citeşte-l înainte să adormi,
când somnul ţi se încurcă-n gene.

Spicu' handmade

Era în jur de un'şpe jumate când am cunoscut-o pe femeia-păianjen. Intrase la "Spicu' ", avea toracele rotund, bombat şi picioarele foarte subţiri şi fragile.

Cu ochii negri şi sclipitori, poftea la casetuţa de sticlă, plină cu biscuiţi sferici umpluţi cu cremă de caco şi granule zgrunţuroase de zahăr. Biscuiţi "nucă" -24 lei kilogramul.

Eu îmi mâncam pateul în celălalt colţ al prăvăliei şi mă pregăteam să arunc la coş, ambalajul de hărtie, sleios, gândindu-mă la superficialitatea lumii. Întâlnirea cu femeia-păianjen e unul din acele evenimente de care nu eşti conştient la început.

Trăgea după sine, târa o plasă de rafie, plină cu alte pungi de plastic foşnitor conţinând cine ştie ce nimicuri.

"Cât sunt biscuiţii ăia?", întrebă femeia-păianjen . Din spatele tejghelei, vânzătoarea o măsură şi nu-i spuse nimic. Aşa că în căldura insuportabilă a brutăriei, femeia-păianjen măsură încă odată casetele pline cu biscuiţi; privirile îi alunecară pe napolitanele îmbrăcate în ciocolată, adăstând cu poftă pe biscuiţii cu fulgi de graham.

"Da' cam ce preţ au?" îşi mai încercă o dată norocul, femeia-păianjen. Abia a doua oară, vânzătoarea cu şorţ roşu garnisit cu dantelă albă îi răspunse răstit, cu un aer de superioritate: "Cât vezi că costă".

Atunci am văzut-o pe femeia-păianjen cum s-a retras cu umilinţă şi şi-a coborât ochii apoşi. Pe chipul ei scofâlcit ca o minge deformată de lovituri, pe faţa ei păroasă şi tucirie se împlântase regretul şi teama pe care şi-o ascunse în tremuratul capului. Aceeaşi teamă pe care o au păianjenii când sunt chinuiţi de copiii rătăcioşi cu un pai rupt dintr-o mătură, să-şi părăsească pânza.

Pe cine a iubit ea în tinereţe, femeia- păianjen?pe cine a sărutat ea atunci cu o mustaţă fină,ca un puf de creolă deasupra buzei.

Acum avea buzele ridate, faţa lăsată, pliuri fine la baza gâtului şi părul negru încărunţit vopsit într-o insuportabilă nuanţă de blond căpătată cine ştie de unde. Şi era umilită, umilită fără să-şi dea seama, sfiindu-se ca un copil de propria ei întrebare, de propria-i curiozitate.

Aş fi asistat să văd finalul scenei din brutăria cu aer mirosind a pâine, a pateuri calde, un aer pe care cu siguranţă unii bătrâni înfometaţi îl respiră cu nesaţ. Bătrâni cu abdomene sferice şi chipuri stafidite, invadate de aluniţe şi peri aspri, pururi fascinaţi de patiserii, de Spicu'- brutăria în care sunt păstrate amintirile franzelelor calde, ale japonezelor presărate până la refuz cu mac, ale batoanelor cu lapte pe care odată, nu demult, le luau în drum spre serviciu. Bătrîni cu capricii copilăroase şi pofte...

604 a ajuns în staţie. Aşa că n-am putut asista la finalul scenei (care poate că nici nu a existat). Mi-ar plăcea să cred că, totuşi, cineva i-ar fi îndeplinit pofta femeii-păianjen oferindu-i nişte biscuiţi "nucă" 24 lei kilogramul, luând-o prin surprindere, da, chiar mi-ar plăcea.

Totuşi, m-am urcat în autobuz, am compostat biletul şi bine am făcut, că tocmai urcase controlorul!

anschaulich

"- Apoi, procedura nu era prea complicată: îşi scotea sufletul, îl prindea cu cârlige şi pe urmă îl punea la uscat, lăsându-l să atârne.
Ciudăţenia consta în faptul că nu îşi mai aducea apoi aminte cum l-ar fi putut îmbrăca din nou.
Sufletul îi intrase pur şi simplu la apă, nu îl mai încăpea de niciun fel şi se încăpăţâna să rămână ţeapăn.
Aşa că în cele din urmă, după zeci de încercări nereuşite ( ajungând până la gândul se a se teme că l-ar putea rupe sau descoase) dintr-o soluţie disperată, îl împături şi îl aşeză într-un colţ al dulapului de haine. După care răsuci cheia dulapului de două ori şi plecă.
Se mai întoarse, totuşi o dată, pentru o ultimă încercare disperată, în ideea că l-ar putea întinde, finisa sau măcar îmbuna cumva. Deschise dulapul, trase sertarul...pipăi cu mâna, şi nu dădu peste nimic!
Sufletul lui plecase, îl părăsise bietul.
Când aproape renunţă la speranţa de a-l mai găsi şi se aşeză turceşte pe podea, văzu ceva lucitor...
Sufletul i se ascunsese într-o crăpătură din parchet, se adunase acolo ca mărgelele de argint viu ale unui termometru spart.

L-ar fi lăsat acolo dacă relaţia dintre ei n-ar fi fost atât de apropiată, pe alocuri tandră.
E drept că întptdeauna existase între ei o relaţie capricioasă, inconstantă, dar nu mersese până la refuzul de a-l locui.

Se hotărî. Mai trase o dată de el, încetişor, ca să nu-l rupă, dar când se aşteptă mai puţin, sufletul i se prinse de o aşchie şi se deşiră...
Tocmai acum, în momente de sărbătoare, sufletul nu îl mai încăpea, nu mai vroia să-l cuprindă. Atunci îi veni ideea de a-l prinde, ori asta nu se putea face cu forţa, fiind în necunoştinţă de cauză asupra consistenţei sale.
Şi totuşi, trebuia disperat să-şi coasă sufletul. Aşa că după ce cotrobăi în noptiera bunicii sale, găsi cutia cu papiote şi ace.
Luă cel mai fin ac şi aţă roşie(că din cea albă nu mai rămăsese decât o scamă) şi porni la curajosul fapt de-a-şi coase sufletul, gândindu-se să-l coasă strâns şi cu nod dublu la capăt.
După zgâiala preţ de câteva clipe nimeri în cele din urmă să bage aţa în ac.
La prima împunsătură simţi o durere ascuţită în ficat ( nu-şi dădu seama că de vină era cusutul propriu-zis)...o ignoră.
Mai împunse o dată.
Îi tresări inima.
Se încăpăţână să continue cusutul care, de altfel, decurgea bine şi nu arăta prea inestetic. Însă dintr-o dată acuză o stare neaşteptată de disperare, paranoia şi nevroză.
Cusutul trebuia întrerupt.
Şi totuşi ce să facă? cum să-şi lase sufletul aşa? cum să mai dea ochii cu oraşul?
Nu găsi ceva mai nimerit de făcut decât să-l împăturească din nou...
Cu gesturi lente, aproape ritualice, ba chiar dureroase, îl plie. După care îl băgă în borcanul cu miere. Şi în fiecare dimineaţă luă o linguriţă pe stomacul gol."

The Glass Menagerie

"Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie.
Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin,- când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.
Şi atunci, deodată, sora mea îmi atinge umărul. Mă întorc şi mă uit în ochii ei. Laura, Laura, am încercat să te dau uitării,să te las în urma mea. Dar îţi sunt mai aproape decât aş fi vrut [...]
Astăzi lumea este luminată de fulgere... Stinge-ţi lumânările, Laura, şi bun-rămas..."

"Poetry may make us from time to time a little more aware of the deeper, unnamed feelings which form the substratum of our being, to which we rarely penetrate; for our lives are mostly a constant evasion of ourselves." Thomas Stearns Eliot

Imago mundi

Simt nevoia să scriu aici până ce igrasia care a cuprins de ceva vreme spaţiul blogului meu nu se va extinde, sufocându-l. Am impresia că uneori poate deveni ceva vital.
Nu păstrez decât gânduri minime, purificate până la cel mai infim amănunt din labirintul extins al ideilor mele.
Mă adăpostesc uneori în anticamera refuzului şi a lentorii.
Mi-aş dori să am idei curgătoare, line, chiar cu teama de a fi prea ornamentate, într-un barochism al lor.
Mai dau peste gânduri asemenei grişului dulce cu lapte pe care nu l-am mâncat niciodată în copilărie, dar stiu că are un vag gust şi aromă de de vanilie şi coajă de lămâie persistentă.
Viaţa ca o cutie de bomboane- întotdeauna mi-a plăcut metafora asta. Forrest Gump.
Din registrul gustului, imagini asemănătoare: viaţă cu cocoloaşe, sau lină şi aromată ca marţipanul după ce striveşti între dinţi ciocolata bomboanelor Mozart.

Exerciţiu oniric

And my soul from out that shadow that lies floating on the floor
Shall be lifted- nevermore!
Coboară răcoarea nopţii peste câmpuri de cimbru şi pădurea de mesteceni argintii în care aude cântecul bufniţei.
Lentoarea, apoi insuportabila starea de inerţie care se trasferă din vis realităţii.
Aseară visase lucruri de demult, chipuri, oameni pe care crezuse că i-a uitat, fapte peste care s-a aşternut igrasia.
Prin pleoapele stravezii pe care le-a ţinut vreo opt ore inchise aproape că i s-ar fi putut vedea memoria onirică. Traseul visului, şiruri de imagini, ratăcirea cu paşi nesiguri,ezitanţi prin ţesătura aproape destrămată a proiecţiilor sale nocturnale.
Sunetul cizmelor cu flecurile tocite, stropite de zloata ultimei zăpezi coborâte din vis.
Şiruri de femei cu braţe groase şi carne flască prizoniere în mintea sa, femei care fumează cu insaţietate ţigară de la ţigară şi apoi dispar într-un fum parfumat şi greu. Ceea ce rămâne din ele sunt pletele lor superbe brune, negre, roşcate şi blonde
în cozi lungi, prinse cu panglici de satin.
My mind is such a criminal.
Străbat visele.
Şi sunetul prevestitor al bufniţei se aude cu ecou. Din glasul ei care se stinge coboară tăcerea grea şi răcoarea ţărmului nopţii.

Îngerul din fumul de ţigară

Muşcă din ciocolată amăruie cu cimbru aromat şi susan crocant împachetată într-un ambalaj scânteietor-"Thym" scria cu litere aurii.
Îşi înfipse dinţii în carnea parfumată şi dulce a perelor fierte în vin şi acoperite cu ciocolată neagră, topită.
Un mic strop îi picură de pe buză, pe blatul de lemn al mesei, gestul fu destul de neaşteptat, e drept că din greşeală, dar execuţia sa avu ceva premeditat.
Desertul era destul de ameţitor şi i-ar fi fost greu să acorde o importanţă egală atât gesturilor cât şi gustului incredibil al fructului, aproape decadent, complicat.
Dintre atatea chipuri din Laptaria lui Enache,doar unul te-a impresionat, ai trecut aproape indiferent, acordând celor din jur o privire fugară, dar ochii, ochii tăi nu au putut-o ocoli pe ea, aşa că te-ai indemnat să îi înregistrezi fiecare gest, ca uneori după dorinţă, să îi recompui imaginea.

Fata cu trasaturile vii,in ciuda luminii difuze care domina incaperea, avea un obraz de moleciunea caşmirului azer, iar umerii-atât de ingusti, la fel ca spatele şi subţirimea taliei...

I-ai remarcat mai ales rotunjimea nărilor prin care scotea şuvoie de fum şi te-ai lăsat învăluit de gesturile care desfasurau sub ochii tai ingeri cu inima albastra din fum de tigara.

În dimineaţa aceea te-ai gândit ce gust sau senzatie sa atribui fericirii; iti trecu prin minte: "Fericirea are gustul cerealelor cu dextroza si aroma de scortisoara". Dar tu de aproape un an mancai dimineata Cini Minis cu lapte, atunci de ce tocmai atunci iti izvori in mod subit un astfel de gand?
Pesemne ca urma sa ti se intample ceva special.
Fata aia era specială.

Tot acolo, in Lăptărie, cand te-ai aşezat la masă, ai vazut cea mai frumoasa imagine din viaţa ta, de neuitat, părea geniul binefacator al cafenelei. Trasat cu marker negru pe lemnul lacuit al mesei o fiinta abstracta, un soi de cal de mare care viseaza- "The shadow of the dome of pleasure".
Dar anul trecut nu îl apreciai îndeajuns pe Coleridge şi nu simţeai forţa eliberatoare, proaspătă, a versurilor sale.
Totuşi, nu îţi puteai explica de ce te impresionase atât de puternic imaginea compusă din linii ferme a unei alcătuiri simbolice, desenate de vreun student necunoscut, la fel de anonim ca tine.
"It was an Abyssinian maid
And on her dulcimer she played"...
Vocea fetei ti s-a intipărit in mintea ta puternic narcotizată de fumul pregnant al ţigărilor, construind deasupra o cupolă albăstruie de nicotină.
Acasă aveai să adormi cu pulovărul negru în care se înfăşurase mirosul ameţitor de ţigarete Dunhill fumate rând pe rând, cu poftă, de fata cu obrazul de moleciunea caşmirului azer.