În biblioteca de romanice, mirosul de mosc e atât de intens încât pare degajat din tomurile autorilor clasici : Cicero, Caesar şi stoicul Marc Aureliu.
Înseamnă că aroma latinei e de mosc.
Liniştea unei zile de sâmbătă se prelinge în cavernele viscerale.
O studentă –aplecată asupra unui volum de literatură italiană. E cu siguranţă decupată, descusută, translatată dintr-un tablou de Vermeer.
Ea e Dantelăreasa.
Aceleaşi plete blonde, luminoase, acelaşi cap rotund şi fragil. Aceeaşi concentrare profundă.
Nu ne aflăm totuşi în Delft, deşi lumina curge pe fereastră, se rostogoleşte în raze lichefiate şi cade pe capul ei.
Suntem în biblioteca de romanice,
Miroase a curat, a mosc, a bucăţi parchet proaspăt îmbinat, iar Dantelăreasa stă absorbită de lectura unui volum în limba italiană.
Din când în când, ritmic şi sacadat, loveşte butoanele unui laptop.
Ecranul e de fapt fereastra, e vederea spre Delft , şi ea, mica Dantelăreasă brodează absorbită, cuvinte ,
cu degete fine şi lungi,
brodează litere
pentru un referat.
O frântură de Olandă, dintr-un colţ al bibliotecii de limbi romanice.
Ora 12:55.
Pluriperspectivism.
Ceea ce readuce realitatea e zgomotul incisiv al tocurilor unei trecătoare.
Apoi, o pasăre îşi profilează umbra aripilor ( cu o anvergură de aproximativ treizeci de centimetri) pe bucăţile de ceramică (poate flamandă) ce alcătuiesc zidurile Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu”.
Care e oare arhitectura noastră interioară, launtrică, lăturalnică?
Dantelăreasa asta în blugi are laptop-ul unplugged. Curând se aude acordul distinct (precum zgomotul mereu altfel al ferestrelor) la închiderea Windows-ului.
Acum nimeni nu se mai află pe locul numărul 28,
Acum conturul siluetei sale ca de abur a dispărut.
Persistă mirosul greu şi-ameţitor de mosc şi ecoul unor paşi mici, cu tocuri dureros de a ascuţite, ce se pierd în distanţă şi în timp...
duminică, martie 30, 2008
sâmbătă, martie 29, 2008
something blue..
Reflexii in oglinda lui Kierkegaard
Ma simt ca in 20.008;
supersonic zboara
avioanele, un sommet de trei zile,
iar noi stam la seminar, in racoare, sprijiniti pe banci lacuite si dure de lemn,
ascultand teoriile lui Piaget si apriorismul kantian.
Iar eu imi ascult vocea. Servetelele colegei din Pucioasa miros a flori de mar.
Apoi facem masti din hartie, în timp ce ea dezgoleşte de poleiala rosie, o bomboană în forma de inimă.
Peste jumatate de oră plutesc peste un volum în franceză, ca Marc Chagall, zburând peste oraşe, târând după el culorile, pajiştile şi dealurile.
Aş putea alipi ochii celor din jur, fără a-şi pierde identitatea privirii.
imixtiune de imagini şi voci. Camerele, holul de marmură spune prea mult pentru ca eu să vorbesc.
Totuşi, există acea constrângere în a accepta totul, vizual.
"Îmi voi întoarce privirea- aceasta va fi singura mea negaţie".
Accept bucata de scotch care lipeşte covorul din bibliotecă, sau poate de fapt literatura engleză, de cea germană. Pe rafturi reci, de tabla crem stau cărţi. Unele noi, sfâşiate, cu mios dulceag, care lasă urme de praf pe degete, urme asemeni sângelui.
E o uriaşă anticamera, metafora bibliotecii-labirint?
Un loc pentru reginele din Meroé.
Francezi cu haine occientale şi cu baghete (da, acele pâini) trec prin faţa Bisericii.
Vântul muşca prea tare pentru douăzecişiopt martie.
Zi încheiată. Pe birou aşteaptă ceaiul de verbină cu flori de portocal, de la Carrefour.
Linişte la pachet ga - ran- ta- tă.
Poate că aşa nu voi mai visa cum expodează stelele, asemeni unor globuri de sticlă în frânturi reci, apoi în particule, pulbere şi atomi, sau în firimituri de oglindă.
Ma simt ca in 20.008;
supersonic zboara
avioanele, un sommet de trei zile,
iar noi stam la seminar, in racoare, sprijiniti pe banci lacuite si dure de lemn,
ascultand teoriile lui Piaget si apriorismul kantian.
Iar eu imi ascult vocea. Servetelele colegei din Pucioasa miros a flori de mar.
Apoi facem masti din hartie, în timp ce ea dezgoleşte de poleiala rosie, o bomboană în forma de inimă.
Peste jumatate de oră plutesc peste un volum în franceză, ca Marc Chagall, zburând peste oraşe, târând după el culorile, pajiştile şi dealurile.
Aş putea alipi ochii celor din jur, fără a-şi pierde identitatea privirii.
imixtiune de imagini şi voci. Camerele, holul de marmură spune prea mult pentru ca eu să vorbesc.
Totuşi, există acea constrângere în a accepta totul, vizual.
"Îmi voi întoarce privirea- aceasta va fi singura mea negaţie".
Accept bucata de scotch care lipeşte covorul din bibliotecă, sau poate de fapt literatura engleză, de cea germană. Pe rafturi reci, de tabla crem stau cărţi. Unele noi, sfâşiate, cu mios dulceag, care lasă urme de praf pe degete, urme asemeni sângelui.
E o uriaşă anticamera, metafora bibliotecii-labirint?
Un loc pentru reginele din Meroé.
Francezi cu haine occientale şi cu baghete (da, acele pâini) trec prin faţa Bisericii.
Vântul muşca prea tare pentru douăzecişiopt martie.
Nimeni nu mă vede. Mă ascund în spatele trecătorilor, ca cei care vin din direcţia opusă să nu mă vadă.
Reflexii în geamurile vitrinelor de pe bd.Elisabeta.
Zi încheiată. Pe birou aşteaptă ceaiul de verbină cu flori de portocal, de la Carrefour.
Linişte la pachet ga - ran- ta- tă.
Poate că aşa nu voi mai visa cum expodează stelele, asemeni unor globuri de sticlă în frânturi reci, apoi în particule, pulbere şi atomi, sau în firimituri de oglindă.
luni, martie 24, 2008
Fragmente din Journalul Adnanei - franturi
23 martie 2008
"Do not stare at light source"...cine ar crede ca un indemn tehnologic poate deveni motto?
A-ti incepe ziua cu psihologie intr-un amfiteatru racoros si a o incheia prin poezie urbana.
A aluneca pe strazi, printre trecatori, a continua obiceiul reflectarii in vitrinele magazinelor. "Bucurestiul meu e cel in care alunec printre trecatori si ceva ma atrage spre asfalt, picioarele imi devin grele. Cineva conduce trupul meu spre Piata Romana, pasii inodati, nesiguri si ingreunati, atrasi parca de o forta magnetica." Orasul e un vis, el dainuieste prin noi, traieste datorita noua. De aceea ii percep soseaua, strazile laturalnice, in noptile racoroase asemeni unei pieli umede, crapate cu multiple rani.
Orasul meu e viu. Si totusi de ce vad oameni morti umbland cu priviri goale? Nelinistiti si nelinistitori. Cand merg isi lasa mereu in urma zgomotul trecerii lor timp de cateva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinta. Iar eu, eu ma lovesc de acele franturi de zgomot ce raman atarnate, ca niste scame pe haine, in par, chiar pe tenisi.
Timp de cinci zile (uneori chair mai mult) trec pe un pod de lemn peste ruinele unui han. E cel mai scurt drum posibil ducandu-ma intr-un Lipscani interbelic.
Si asa orasul isi prelungeste viata in noi si noi in el. Si asa cladirile-mi graiesc. Fata nevazuta a orasului cand umbrele porumbeilor zboara la o mica distanta deasupra capului meu, jucand-se cu umbra lor. Si porumbeii fac cerc in jurul meu...
Linistea vine din noi.Nu-i asa, Adnana?
"Do not stare at light source"...cine ar crede ca un indemn tehnologic poate deveni motto?
A-ti incepe ziua cu psihologie intr-un amfiteatru racoros si a o incheia prin poezie urbana.
A aluneca pe strazi, printre trecatori, a continua obiceiul reflectarii in vitrinele magazinelor. "Bucurestiul meu e cel in care alunec printre trecatori si ceva ma atrage spre asfalt, picioarele imi devin grele. Cineva conduce trupul meu spre Piata Romana, pasii inodati, nesiguri si ingreunati, atrasi parca de o forta magnetica." Orasul e un vis, el dainuieste prin noi, traieste datorita noua. De aceea ii percep soseaua, strazile laturalnice, in noptile racoroase asemeni unei pieli umede, crapate cu multiple rani.
Orasul meu e viu. Si totusi de ce vad oameni morti umbland cu priviri goale? Nelinistiti si nelinistitori. Cand merg isi lasa mereu in urma zgomotul trecerii lor timp de cateva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinta. Iar eu, eu ma lovesc de acele franturi de zgomot ce raman atarnate, ca niste scame pe haine, in par, chiar pe tenisi.
Timp de cinci zile (uneori chair mai mult) trec pe un pod de lemn peste ruinele unui han. E cel mai scurt drum posibil ducandu-ma intr-un Lipscani interbelic.
Si asa orasul isi prelungeste viata in noi si noi in el. Si asa cladirile-mi graiesc. Fata nevazuta a orasului cand umbrele porumbeilor zboara la o mica distanta deasupra capului meu, jucand-se cu umbra lor. Si porumbeii fac cerc in jurul meu...
Linistea vine din noi.Nu-i asa, Adnana?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
%5B1%5D.jpg)
