Pereţi din polistiren expandat, cu armătură de fier şi faţadă din ipsos, sugerând nişte blocuri din beton armat, o hartă (a României)ce se poate împărţi în trei la o simplă desprindere a ariciului care o ţinea unită, raga indiană, muzica de sitar a lui Ravi Shankar, dar şi elemente de muzică minimalistă a lui John Cage, sau acorduri diafane din Dimitri Şostakovici sau Franz Schubert, actorii fiind în mod exclusiv, femei- într-un cuvânt Regele Lear pus în scenă de regizorul Andrei Şerban, în stagiunea 2008- 2009 de la teatrul Bulandra.
O abordare modernă, actualizată, fără a pierde din vedere esenţa textului, ci dimpotrivă, valorizând-o şi mai mult- şi apropiind în acest fel figura simbolică a tragicului şi impresionantului personaj shakespearian de publicul tânăr, care nu a lipsit deloc din sala Izvor a teatrului Bulandra, urmărind cu încordare şi interes jocul actorilor.
Sau mai precis zis, al actriţelor, întrucât Andrei Şerban a uimit, a încântat, sau a atras criticile publicul român prin stilul său nonconformist.
Motivul nu este un altul decât utilizarea strictă a personajelor feminine într-o tragedie shakespeariană care, în aparenţă nu ar întrevedea o altă interpretare, decât una clasică şi conservatoare. Dar regizorul român nu oferă propriu-zis o nouă interpretare adusă piesei,
ci o privire proaspătă a celui care a înţeles ideea de universalitate şi de deschidere a textului shakespearian, indiferent de epocă.
Tragedia însăşi, scrisă cu mai bine de 400 de ani în urmă, undeva, probabil între anii 1603-1606, nu oferă nicio clipă sentimentul unui text obosit, depăşit, care ar plictisi spectatorul sau l-ar face să-şi piardă răbdarea- în aceasta constă măiestria lui William Shakespeare, dincolo de drama universal-umană a personajului.
Iată cum motivează Andrei Şerban opţiunea sa surprinzătoare pentru audienţă, dar perfect normală, logică după opinia sa: „Decizia mea ca în acest spectacol rolurile să fie jucate exclusiv de femei mi s-a părut o continuare firească în zilele noastre a vechii tradiţii a travestiului. Lear, o piesă cu multe roluri de bărbaţi, fiind jucate cu libertate şi distanţare creativă de feei are şansa să câştige în sensibilitate şi empatie, în tentativa de a cunoaşte viaţa şi curentele ascunse care dirijează comportamentul uman”.
Aşadar, hotărârea regizorului vine ca o răsturnare a convenţiei teatrului antic şi elisabetan, eficienţa ei constând în distanţarea actorilor, şi conex, într-un mod mai convingător al interpretării unor roluri masculine.
Regele Lear într-o astfel de distribuţie feminină, altfel spus, după glasul publicului „Lear cu femei” poate părea o dovadă de cutezanţă din partea unui regizor, şi totodată, poate ridica surâsurile ironice sau comentariile dezaprobatoare ale criticilor.
Ceea ce, probabil, s-a şi întâmplat, punerea în scenă neputând fi pe placul tuturor; un fapt trebuie, însă, menţionat: deşi folosind actriţe mari, nume celebre, precum Mariana Mihuţ în rolul lui Lear, Valeria Seciu- în cel al lui Gloucester, Ioana Pavelescu- în cel al lui Edmund, sau tânăra şi talentata actriţă Andreea Bibiri care a interpretat rolul dificil de altfel, al lui Edgar- fiul nelegitim al contelui de Gloucester, piesa a fost o încercare de a apropia publicul mai tânăr de textul shakespearian.
Rolul Bufonului, în distribuţia Dorinei Chiriac a încântat audienţa, prin forţa expresivă a actriţei care şi-a susţinut replicile, parcă cu aceeaşi uşurinţă şi largheţe din recitalurile sale alături de Ada Milea.
Publicul s-a amuzat uşor de „varianta hip-hop”, de tendinţele folclorice sau filonul unor cântece americane melancolice care alcătuiau suportul unor replici profunde ale Bufonului- ca expresie a gurii nebunului ce poate grăi adevărul, precum în cuvintele către rege, după ce acesta comisese deja fapta necugetată a împărţirii regatului între cele două fiice- Goneril şi Regan, renegând-o pe Cordelia: „Dacă ai fi bufonul meu, moşule, te-aş bate toată ziua numai fiindcă ai îmbătrânit înainte de vreme”.
Această idee- extrem de importantă pentru conţinutul textului: a slăbiciunii, a bătrâneţii şi senilităţii regelui- a părintelui care se încrede în aparenta şi declarata dragoste a fiicelor mai mari, caracterizate de ipocrizie, nedreptăţind astfel mezina, a fost reluată de multiple ori, subliniată de aspectul neglijent al regelui. De fapt, de când apar primele semne de neascultare din partea lui Goneril, şi a apoi a lui Regan- reducându-i suita de curteni a tatălui, Lear va fi „umbra regelui Lear”- după cuvintele Bufonului.
Accentuarea motivelor baroce- precum iluzia, pendularea între vis şi realitate, senzaţia de vag, roata destinului schimbător, tema nebuniei, imaginea regatului lăsat în paragină, din cauza conducătorului slab- a fost realizată şi prin jocul actorilor.
„Lear ne vorbeşte de tragedia regelui care şi-a pierdut legătura cu instanţa divină şi a devenit o copie falsă a lui însuşi”[1], în acelaşi timp, prin hotărârea sa nechibzuită, Lear devine o imagine goală a suveranului înţelept de odinioară.
Tema regatului ajuns pe mâna unor conducători nepotriviţi, fusese tratată deja mai înainte în Hamlet- acea „unweeded garden” de care vorbea prinţul danez din piesa scrisă de Shakespeare în jurul anului 1600: „'tis an unweeded garden/ That grows to seed; things rank and gross in nature/ Possess it merely”.
Celebra scenă a furtunii, reale dar şi simbolice, în care regele Lear rătăceşte, din actul III, scena 1, a fost susţinută cu dramatism de Mariana Mihuţ, completată de chipul său răvăşit, hainele sărăcăcioase şi aflate în neorânduială.
Actul al III-lea al tragediei se organizează în jurul scenei furtunii în care Lear este prins, stihiile naturii fiind chemate de regele care se revoltă împotriva întorsăturii nebănuite pe care a luat-o destinul său: „Suflaţi, turbate vânturi… Vă revărsaţi puhoaie, peste praguri,/…Iar tu, fulger,/ Cu tunetul atotzguduitor,/ Turteşte-odată sfera lumii aceste,/ Tiparele naturii să le spulberi/ Ca-n vânt să piară tot ce e sămânţă/ De nerecunoştinţă-n omenire”.
Furtuna reprezintă climaxul neliniştii regelui Lear, el „intră în scena furtunii urlând, nebun de furie, şi iese din furtună schimbat esenţial, în cursul dramatic al evoluţiei sale interioare”[2]. Elementele descătuşate ale naturii, invocate de rege, sunt în concordanţă cu starea sa interioară zbuciumată; el trece de la furie şi revoltă ontologică, la înţelegere şi conştientizare a erorii comise: „Ca om ce sunt greşit-am, dar mi-e plata/ Cu mult mai grea decât mi-a fost greşeala”, iar scena „rămâne în literatură cea mai remarcabilă instanţă de reprezentare a transformării umane”, după cuvintele lui Harold Bloom.
Nu doar Lear suferă o preschimbare, ci şi Gloucester- bunul şi, totodată naivul slujitor al regelui, va vedea, respectiv înţelege adevărul, asemeni lui Oedip, după ce Regan va porunci să i se scoată ochii. O modificare esenţială o trăieşte şi Edgar, nevoit să se ascundă după înscenarea fratelui său vitreg. El se deghizează în Sărmanul, „nebunul Tom”, fiind martorul, observatorul şi comentatorul evenimentelor dramatice care se succed unul după celălalt.
„Edgar trece prin toate sub o păvază de sentinţe şi aforisme. Rolul său este mai ales cel al experienţei indirecte, întrucâtva asemenea poetului”[3], şi afirmă după învingerea lui Edmund şi după ce îşi relevă adevărata identitate: „Sunt Edgar şi-ţi sunt frate, după tată./ Ciudat de drepţi sunt zeii, când păcatul/ Ce ne-a plăcut să-l facem ni-i pedeapsa:/ Cu ochii lui plăti şi tata noaptea/ Păcatului din care te-ai născut”.
Ideea vinei moştenite, conform căreia copiii sau generaţiile viitoare plătesc pentru greşelile părinţilor, preluată din teatrul antic va fi continuată şi mai apoi, de Ibsen; se pare că Shakespeare, conform moralei epocii elisabetane, valoriza acest principiu, şi Edgar, fiul recunoscut al lui Gloucester, va îmbrăca, la final, ca supravieţuitor, după moartea „în masă” a personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi răului, rolul „potenţialului rege”.
Scenografia este un element care susţine atmosfera generală de solemnitate, dominantă în piesă şi conferă suficientă mobilitate personajelor extrem de dinamice; decorul lui Dragoş Buhagiar a impresionat prin simplitate şi expresivitate, zidurile „castelului” se năruie într-un moment cheie, când Lear începe să rătăcească, alungat cu cruzime de fiicele sale.
Costumele sunt la rândul lor alese în aşa fel încât să nu stingherească actorii şi să îmbrace caracterul fiecărui personaj, amintind pe alocuri de hainele unor gangsteri, rockeri nonconformişti- de pildă Edmund, fiul nelegitim al contelui de Gloucester. in recuzită nu lipsesc cuţitele pe care personaje deosebit de violente: Edmund, Oswald, ducele de Cornwall, le mânuiesc în locul săbiilor, sau pistoale şi telefoane mobile.
Revenind la ideea valorificării textului shakespearian, regizorul a optat pentru o nouă traducere la care a colaborat, primind şi ajutorul Ioanei Ieronim şi al Danei Dima; dialogurile personajelor pot fi urmărite cu uşurinţă de spectatori, savurate datorită complexităţii, având acel aer de „replici memorabile”, specifice pieselor marelui Will.
Se spune despre Regele Lear că ar fi cea mai sumbră piesă a dramaturgului englez, dar şi aici, la finalul său se întrevede şansa unei compensaţii a trecutului printr-un viitor la care tinerii, cei ce nu şi-au trădat părinţii, nu au uitat să spere. Ideea este îmbrăcată de cuvintele lui Edgar: „În cumpănă cu-atât de grele vremuri/ Voi spune-acum ce simt, nu se se-nvaţă/ Bătrânii-au suferit, că te cutremuri:/ Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă”[4].
În acest mod „clasic” îşi încheie şi Andrei Şerban viziunea scenică, fără adăugări sau interpretări, lăsând textul să se „împlinească” pentru spectatori, în modul său original, aşa cum l-a alcătuit autorul său, cu peste 400 de ani în urmă.
Meritul regizorului constă în privirea nouă, proaspătă asupra spectacolului dramatic, valorificat şi adus înaintea publicului care, asemenea unei minunate replici din piesă, are impresia că: „Ne îmbrăcăm în misterul lucrurilor de parcă am fi spionii lui Dumnezeu”.
%5B1%5D.jpg)
