Dacă papucii negri stau în partea stângă sub scaunul acoperit cu o cergă, înseamnă că vei avea o zi scămoşată

în faţa secţiei de pompieri stau roşii azvârlite, aproape intrate în putrefacţie pe care şiroiesc minuscule furnici negre.
şi furnicile alcătuiesc cuvinte pe asfalt, la ora cinci şi jumătate după amiaza înaintea zidului ce separă staţia de pompieri de oraş.

sufletul meu nu are glas, el se înfăşoară în jurul tău.
în stomacul meu peticit,plin de unghii şi scame adastă cadavrele cuvintelor cu braţele şi coapsele lor descărnate.

vânul muşcă frunzele care sună precum roţile fine ale de bicicletelor trecând în viteză peste podul dâmboviţei.
El creează aceleaşi mişcări ample ca zborul heronilor- sufletul ăsta întins ca marile peisaje spaniole inundate de sunetul ţârâitor al greierilor.

Şi lumina de septembrie nu se mai desfăşoară în cântecul lungilor dimineţi.

A Room of One's Own

În momentele mele de însingurare, deschid fereastra blogului, şi mă apuc să scriu.
Una din clipele rare de autenticitate, sau de autoficţiune, dacă preferaţi.
"A trage de destin ca de un gumilastic, a-l elasticiza, a-l rupe ca pe o fâşie translucidă de algă care îţi împroşcă pe neaşteptate obrazul."
Pentru că mi se face prea curând dor de locuri si oameni cunoscuţi cu teribil de puţin timp în urmă, dor de gustul de ouzo pe buza paharului, dor de coaja de lămâie şi pulpa de chitră pe care s-au prins cristalele de sare înainte de a lua o primă sorbitură de tequila, sau de aroma amară de Campari turnat într-un pahar cu suc de portocale.
Îmi revine în minte gestul personajului lui Tracy Chevalier- Griet: acul pătrunde lobul virginal al urechii fetei, tija cercelului adastă în carnea sa.
"Desprinde reticent cu degetele felia de lămâie aşejată în echilibru pe marginea paharului, o învârte pe farfuria albă presărată cu sare, după care desprinde cu dinţii ascuţiţi carnea albă, sărat-acrişoară din pielea lămâii. Buzele ei sorb precipitat şi cu teamă alcoolul incolor, cu gust imprecis. Abia la umbra chiparoşilor va simţi cum, cu fiecare pas, sorbitura infimă a lichidului, o inundă, o umple."

Aseară credeam că tunetele vor despica şi patul în care dormeam. Mă dedublez, dorm, simt pântecul cearşafului ca şi cum aş adăsta pe nisipul fin, vălurit de pe fundul Mării Negre, acolo unde a căzut o verighetă. Şi în somn păstrez o anume stare de veghe.
Camera de hotel albă, nu are lampă pe tavan, o percep luminoasă, curată, a room of one's own, cameră singuratică, cu uşa încuitată acum. Marea se aude undeva din spate, acelaşi zgomot neîntrerupt ca şi cum cineva ar aşterne în continuu cearşafurile pentru un pat.
Înregistrez gesturi, liniile unui profil, printr-o privire breviră şi voit disimulată, mirosuri, afişele cu Circus Americano, scârţâitul unei biciclete de tandem, mirosul înţepător al cailor trişti, scânteile de la jarul pe care zace porumbul copt.
Vocile se unifică într-o sferă, luna îşi presară cu economie razele şi pescăruşii mănâncă pufuleţi înmuiaţi în apă de mare.