On the Run

Fug de mine însămi.
Sunt străina absolută, o fiică pierdută mergând până la capătul aleii.
Mă ascund prin băi şi case străine, mă joc cu copiii necunoscuţilor, privesc cum timpul alunecă pe lângă mine cu trupul şerpuitor şi umed, cu braţele învineţite, înţepate
Nu reprezint mai mult decât un străin.
Această fascinaţie a necunoscutului, acest pericol al aripilor strivite de roţile maşinilor, al sângelui care dispare în fisurile trotuarului.

La capătul aleii unde cineva îmi culege corcoduşe, se vând telefoane mobile; un bărbat cu pantaloni gri şi tricou albastru scămoşat traversează strada cu o pungă grea de căpşuni. Fructele şi-au lipit sângele de obrazul alb al pungii. Bărbatul traversează. Stau şi privesc cum semaforul îşi schimbă culorile, inspir aerul de benzină. Ştiu că cineva îmi vorbeşte, nu aud cuvintele. Percep doar tatuajul şerpuitor al unui bărbat de înălţime mică care aşteaptă să traverseze.

Privirea îmi cade asupra pantofilor mei. Sandalele nu îmi aparţin. Ceea ce am este această piele a tristeţii care mă strânge, de altfel trupul îmi este înstrăinat.
Trăiesc prin imagini şi cuvinte, prin mirosuri şi texturi.
Nicio oră nu este a mea, nici un timp al meu.
Mi-e dor să scriu şi mie dor de mine însămi. Mi-e dor de întoarcerea fiicei risipitoare.