Givenchy eaudemoiselle

A venit vremea să îmi aştern din nou trupul aici. Trupul meu de douăzeci-şi-doi de ani îmbrăcat într-o rochie roşie cu model: multe fetiţe înlănţuite, ţinându-se de mână, privind cu ochi diabolici ceea ce se învârte în jur. Fetiţele îmi şoptesc cuvinte cu voce stringentă, şi îşi întind mânuţele să apuce viaţa.

Zece aprilie.
Vântul îmi suflă în ochi, îmi piaptănă părul, redă fluiditate mişcărilor trupului meu
E nevoie de o simplă aromă- cea amăruie- mirosul greu al întunericului din cafenele şi cluburile în care am poposit uneori cu sentimentul deşertăciunii în suflet. Mă alegeţi cuvinte, mă împresuraţi şi purtaţi-mi infinita bucurie de a fi, infinita teamă de a exista.

Am coborât după gustul dulce al napolitanelor poloneze,
am auzit răsetele din pasajul cu acoperiş de sticlă galbenă, răsete viscerale, şi m-am simţit brusc, liberă.
Mi-am amintit că în suflet mai cresc, uneori, flori, mult mai rar decât ramurile înflorite care mă năpădesc pe dinăuntru.

Cum voi uita porumbelul golit de viaţă de pe strada Academiei?
Viscerele sale în care nimeni nu mai desluşeşte viitorul, ci aduc oroarea într-o dimineaţă în drum spre facultate.

Bucuria: un covrig cu susan adăpostit în rotunjimea rucsacului, o mostră de parfum,
glasul pur de la capătul telefonului în care auzi un zâmbet, privirea profesorului în sala undeva la mansardă, mult prea încăpătoare pentru câţiva studenţi, drumul cu castani pe bd. Magheru, singurătatea împlinită cu o carte în mână. Liniştea, mereu liniştea.