Pomelo, pomelo
Eşti ca desprins din Ucello,
Ai pielea punctată ca şi cum ţi-ar fi frig.
Esti tot numai galben,
Lumină şi fruct.
Pielea îţi şade întinsă,
proaspătă, nepângărită de mâna de om.
Din carnea ta blândă adie mirosul de citric.
Esti tot cuprins de răcoare...
Pe buza ta moale adie aroma amară
de junglă in care jivinele-aleargă...
Tu aperi de rele, când noapte-alunecă spre zi
în anul care de-abia se iveşte.
cu trupul gigant, rotund şi senin
ai corp ca de astru care clipeşte.
Coboară acuma aroma ta blândă
peste fiinţa mea care respiră şi cântă...
miercuri, februarie 22, 2012
marți, februarie 07, 2012
Cuvinte pentru ţurţurii de gheaţă
"Apoi se făcea din ce în ce mai noapte.
Ţurţurii şedeau singuri pe streşini şi ascultau glasul vântului.
Viscolul îi mai mângâia uşor, făcându-i să vibreze ca şi cum din puritatea fiinţei lor de gheaţă, ar fi scos cuvinte albe, mari, mari cât toata întinderea de alb care îmbrăca oraşul.
Zilele treceau uşor, apăreau alţi ţurţuri care să strălucească, fiecare trimiţând din locul lor fix, gânduri către stele.
De acolo sus, atârnând de clădiri neoclasice, ţuţurii îşi alcătuiau propriile lor cuvinte. Unii ajungeau să iubească studentele cu piele fină, alergând grăbite prin zăpadă, făcând neaua de pe strada Polonă să glăsuiască. Ţurţurii absorbeau zgomotele fine, muzica, gândurile nerostite ale trecătorilor, le înregistrau paşii umplându-se de rezonanţa lor."
Ţurţurii cad odată ce trecătorii impregnează mediul cu gândurilor care atârnă greu şi nu bucură pe nimeni. În cădere, gândurile se sparg, se ciobesc de trotuar şi într-un final, se topesc...
La capătul streşinii unei clădiri pe o cale puţin umblată, exista un ţurţure care pe zi ce trecea creştea,un mare ţurţure bărbos, lipsit de transluciditatea firavilor ţurţuri cristalini. Un mare ţurţure bătrân, care iubind atât de mult viaţa de jos, s-a aventurat, cu o conştiinţă că lipsa sa nu ar fi rămas în amintirea nimănui, în jos. Crăiasa Iernii i-a dăruit bătrâneţe îndelungată. Marele Ţurţure nu s-a prăbuşit...atât de mare i-a fost bogăţia şi dorul de lumea oamenilor încât s-a facut un braţ al gheţii întins să mângâie lumea oamenilor. Prea puţin observat, bărbosul ţurţure de gheaţă se afla acum întins între două lumi. I-au venit în sprijin picături de apă rece provenite de la zăpezile succesive.
Câte un tânăr melancolic ferindu-se de porţiunile periculoase de gheţă remarca micii ţurţuri mai puţin norocoşi, căzuţi, si cu scheletul zdrobit de trotuarul rece. Stăteau acolo, retezaţi, prăbuşiţi cu oasele lor fine, casante, ca de sticlă. Tăiau efemera iluzie că s-ar putea privi în oglinda gheţii de jos.
Apoi se făcea din ce în ce mai noapte.
Oamenii împânzeau oraşul cu gândurile şi cuvintele lor, şi reflectau la altă scară, lumea înfrigurată a ţurţurilor de sus. Lumea sticloasă luminată de farurile maşinilor, lumea lor ocolită de trecători, nemişcată şi sticloasă, lumea ţurţurilor pentru care puţini îşi găsesc cuvintele."
Ţurţurii şedeau singuri pe streşini şi ascultau glasul vântului.
Viscolul îi mai mângâia uşor, făcându-i să vibreze ca şi cum din puritatea fiinţei lor de gheaţă, ar fi scos cuvinte albe, mari, mari cât toata întinderea de alb care îmbrăca oraşul.
Zilele treceau uşor, apăreau alţi ţurţuri care să strălucească, fiecare trimiţând din locul lor fix, gânduri către stele.
De acolo sus, atârnând de clădiri neoclasice, ţuţurii îşi alcătuiau propriile lor cuvinte. Unii ajungeau să iubească studentele cu piele fină, alergând grăbite prin zăpadă, făcând neaua de pe strada Polonă să glăsuiască. Ţurţurii absorbeau zgomotele fine, muzica, gândurile nerostite ale trecătorilor, le înregistrau paşii umplându-se de rezonanţa lor."
Ţurţurii cad odată ce trecătorii impregnează mediul cu gândurilor care atârnă greu şi nu bucură pe nimeni. În cădere, gândurile se sparg, se ciobesc de trotuar şi într-un final, se topesc...
La capătul streşinii unei clădiri pe o cale puţin umblată, exista un ţurţure care pe zi ce trecea creştea,un mare ţurţure bărbos, lipsit de transluciditatea firavilor ţurţuri cristalini. Un mare ţurţure bătrân, care iubind atât de mult viaţa de jos, s-a aventurat, cu o conştiinţă că lipsa sa nu ar fi rămas în amintirea nimănui, în jos. Crăiasa Iernii i-a dăruit bătrâneţe îndelungată. Marele Ţurţure nu s-a prăbuşit...atât de mare i-a fost bogăţia şi dorul de lumea oamenilor încât s-a facut un braţ al gheţii întins să mângâie lumea oamenilor. Prea puţin observat, bărbosul ţurţure de gheaţă se afla acum întins între două lumi. I-au venit în sprijin picături de apă rece provenite de la zăpezile succesive.
Câte un tânăr melancolic ferindu-se de porţiunile periculoase de gheţă remarca micii ţurţuri mai puţin norocoşi, căzuţi, si cu scheletul zdrobit de trotuarul rece. Stăteau acolo, retezaţi, prăbuşiţi cu oasele lor fine, casante, ca de sticlă. Tăiau efemera iluzie că s-ar putea privi în oglinda gheţii de jos.
Apoi se făcea din ce în ce mai noapte.
Oamenii împânzeau oraşul cu gândurile şi cuvintele lor, şi reflectau la altă scară, lumea înfrigurată a ţurţurilor de sus. Lumea sticloasă luminată de farurile maşinilor, lumea lor ocolită de trecători, nemişcată şi sticloasă, lumea ţurţurilor pentru care puţini îşi găsesc cuvintele."
duminică, februarie 05, 2012
soft stairs and pink light
Sunetul urcă în mine.
în mişcare de fluture bate inima mea.
granit îmi e gândul,
se mişcă şi bate,
pulsează şi urcă.
pe ramuri feline,
se urcă lumina,
adastă şi sare
în sunetul tare.
în mişcare de fluture bate inima mea.
granit îmi e gândul,
se mişcă şi bate,
pulsează şi urcă.
pe ramuri feline,
se urcă lumina,
adastă şi sare
în sunetul tare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
%5B1%5D.jpg)
