Se face tot mai întuneric în oraş

Aprinde lumina. Se face tot mai întuneric în oraş iar oamenii se văd din ce în ce mai slab. Ajustează lumina felinarelor ca atunci când îi priveşti să nu te reflectezi prea tare în ochii lor.
Te vei întâlni cu toţi cei cunoscuţi, noaptea, în oraş, pe străzile pavate unde te mai ating slab, ca pâlpâitul unor becuri cu filamente slăbite, vechi gânduri cu oameni care poate nu mai sunt. Omul pe catalige care sperie copiii din preajma lui, uriaşul slab cu faţă plânsă, copiii pofticioşi lingând iaurtul rece de pe marginile paharelor şi fetele zvelte fând publicitate cluburilor.

Aprinde lumina, fiinţă a oraşului, nesigură pe trotuarul pavat cu piatră cubică atât de dureros pentru femeile cu tocuri înalte. Fiecare pas al lor le ajunge ca un pumnal dureros în inimă. Nu vei afla siguranţa unei plimbări tihnite printre oamenii ce curg şuvoi pe strada Şelari sau Blănari. Iar nimeni nu te va observa făcându-ţi loc.
Te bântuie gânduri cu aripile sure, nerecunoştinţa, abandonul vieţii.

Stinge lumina.
Fetiţa cu chibrituri de la colţul Lipscani cu strada Franceză îţi va dărui un chibrit plin de viaţă, un zâmbet arămiu şi recunoştinţa ei.

Citrus maxima

Pomelo, pomelo
Eşti ca desprins din Ucello,
Ai pielea punctată ca şi cum ţi-ar fi frig.
Esti tot numai galben,
Lumină şi fruct.
Pielea îţi şade întinsă,
proaspătă, nepângărită de mâna de om.

Din carnea ta blândă adie mirosul de citric.
Esti tot cuprins de răcoare...

Pe buza ta moale adie aroma amară
de junglă in care jivinele-aleargă...

Tu aperi de rele, când noapte-alunecă spre zi
în anul care de-abia se iveşte.
cu trupul gigant, rotund şi senin
ai corp ca de astru care clipeşte.

Coboară acuma aroma ta blândă
peste fiinţa mea care respiră şi cântă...

Cuvinte pentru ţurţurii de gheaţă

"Apoi se făcea din ce în ce mai noapte.
Ţurţurii şedeau singuri pe streşini şi ascultau glasul vântului.
Viscolul îi mai mângâia uşor, făcându-i să vibreze ca şi cum din puritatea fiinţei lor de gheaţă, ar fi scos cuvinte albe, mari, mari cât toata întinderea de alb care îmbrăca oraşul.
Zilele treceau uşor, apăreau alţi ţurţuri care să strălucească, fiecare trimiţând din locul lor fix, gânduri către stele.
De acolo sus, atârnând de clădiri neoclasice, ţuţurii îşi alcătuiau propriile lor cuvinte. Unii ajungeau să iubească studentele cu piele fină, alergând grăbite prin zăpadă, făcând neaua de pe strada Polonă să glăsuiască. Ţurţurii absorbeau zgomotele fine, muzica, gândurile nerostite ale trecătorilor, le înregistrau paşii umplându-se de rezonanţa lor."

Ţurţurii cad odată ce trecătorii impregnează mediul cu gândurilor care atârnă greu şi nu bucură pe nimeni. În cădere, gândurile se sparg, se ciobesc de trotuar şi într-un final, se topesc...

La capătul streşinii unei clădiri pe o cale puţin umblată, exista un ţurţure care pe zi ce trecea creştea,un mare ţurţure bărbos, lipsit de transluciditatea firavilor ţurţuri cristalini. Un mare ţurţure bătrân, care iubind atât de mult viaţa de jos, s-a aventurat, cu o conştiinţă că lipsa sa nu ar fi rămas în amintirea nimănui, în jos. Crăiasa Iernii i-a dăruit bătrâneţe îndelungată. Marele Ţurţure nu s-a prăbuşit...atât de mare i-a fost bogăţia şi dorul de lumea oamenilor încât s-a facut un braţ al gheţii întins să mângâie lumea oamenilor. Prea puţin observat, bărbosul ţurţure de gheaţă se afla acum întins între două lumi. I-au venit în sprijin picături de apă rece provenite de la zăpezile succesive.

Câte un tânăr melancolic ferindu-se de porţiunile periculoase de gheţă remarca micii ţurţuri mai puţin norocoşi, căzuţi, si cu scheletul zdrobit de trotuarul rece. Stăteau acolo, retezaţi, prăbuşiţi cu oasele lor fine, casante, ca de sticlă. Tăiau efemera iluzie că s-ar putea privi în oglinda gheţii de jos.

Apoi se făcea din ce în ce mai noapte.
Oamenii împânzeau oraşul cu gândurile şi cuvintele lor, şi reflectau la altă scară, lumea înfrigurată a ţurţurilor de sus. Lumea sticloasă luminată de farurile maşinilor, lumea lor ocolită de trecători, nemişcată şi sticloasă, lumea ţurţurilor pentru care puţini îşi găsesc cuvintele."

soft stairs and pink light

Sunetul urcă în mine.
în mişcare de fluture bate inima mea.
granit îmi e gândul,
se mişcă şi bate,
pulsează şi urcă.
pe ramuri feline,
se urcă lumina,
adastă şi sare
în sunetul tare.

Fructe din care se prelinge înserarea

Tăcerile mele sunt suprapuse.
Se ascund în rodia deschisă de pe masă.
Cuvinte care ar dori să se preschimbe în lumină,
dar rămân asemeni trupurilor pe care se prelinge înserarea.

S.D.

Din mine cresc munţi.
Mare formă de relief,
mă înalţ,
cresc,
mă cutremur,
mă răstorn şi in cele din urmă mă sedimentez.

Din moliciunea parfumată a cărnii devin rocă; pe spate îmi cresc codri, faldurile pielii sunt râuri şerpuind, prăbuşind cu ele fărâme de piatră, scufundându-le zgomotos.
Sunt la o mie de ani depărtare de mine, răsar dintre roci, cu trupul prăvălit. Devin, sunt recompusă din toate aceste roci care sedimentându-se par că s-au îmbrăţişat de-a lungul timpului, din ce in ce mai strâns.

între trupul meu şi trupul tău stau toate aceste viziuni,
greutatea somnului, fragmentele de sunet şi umbrele care dispar dincolo de pereţii de granit.