Correspondances

Cum poate mirosi Chanel Cristalle a Christian Dior?
Azi cerealele de dimineaţă au gustul copertelor de carton ale unui roman rus, sau ale unei cărţi de Rushdie.
Biblioteca de pe Magheru e un covrig cald, scoţând aburi delicioşi într-o după-amiază de septembrie când viaţa universitară adie,ameninţătoare, plină de promisiuni, provocări şi accelerări ale bătăilor inimii.
Aseară, pe la nouă, ţineam în mână un buchet de trandafiri cu tijă subţire şi corole oranj, o felicitare englezească de la Cărtureşti şi micuţa broşă încuiată într-o cutie oranj sidefat.
Trei rândunele de metal aurit,cu ochi de sticlă verde, sclipitoare îşi întindeau pliscurile spre nişte firave bobiţe de coral.
V. m-a încredinţat că rândunelele vestesc norocul.
În apropierea Bisericii Ruse, cu turlele ei răsucite, noaptea capătă o altă consistenţă. Acolo stelele sunt mai clare decât în altă parte a Bucureştiului central. Cerul deasupra Bisericii Ruse, cerul rus al unei nopţi moscovite când aerul miroase a iarnă.
Aerul tare şi proaspăt purtând amintirea dimineţilor din Rosenau,pline de lenevie,mirosul cearşafurilor.
Sau mirosul răscolitor al frunzelor arse, cu particule de cenuşă ridicându-se spre cer, ca nişte funigei, în timp ce în memorie se aud pasaje complicate dintr-unul din studiile pentru flaut ale lui A.B.Fürstenau.

Visul pictat

-"Mă nasc în fiecare dimineaţă din ţesătura imprecisă a visele mele de seară. Nici atunci nu pot ieşi din această stare, din acest oraş care mă strânge ca o piele.
Nu mai fac demult literatură, ci scriu cu propria mea viaţă.
De prea mult timp târăsc cu mine în oraş imagini de neuitat, imagini pe care le simt cu o intensitate dureroasă. Iar acum a sosit momentul să le scot la lumină, altfel ar rămâne ca multe altele, depuse undeva în colţurile minţii, putrezind încetul cu încetul.

Nu destructurez lumea, ci o reclădesc până la auto-identificare.
Mut pietrele de temelie ale clădirilor scorojite de tencuială şi luminez vitrinele magazinelor scumpe, cu viaţă scurtă, în care nu intru niciodată.

De ceva vreme mă nelinişteşte silueata vagă a unei tinere, cu ochi acuzatori, purtând un trenci mov,urmărindu-mă aproape schizoid prin oraş; în fiecare vitrină îi văd reflectat chipul care seamănă vag cu cel al meu.

Sunt undeva sus, cu palmele facute căuş deasupra întregului oraş. Şi simt cum bate ca o inimă.
Cam ca atunci când ţii pentru câteva clipe în palme o vrabie, intrată întâmplător pe balcon,atât ameţită de spaimă încât îi îngheţă glasul, dar inima continuă să bată într-un ritm alert. Apoi o redai suratelor ei, şi mesteacănului căruia îi aparţine.
Sunt dincolo de starea de corporalitate, într-o desprindere de sine.

Aşa o privesc pe fata reflectată în geamurile vitrinelor librăriilor."
O poţi vedea de departe, plutind pe Bulevardul Magheru, printre trecătorii care alcătuiesc ziduri mişcătoare de carne vie şi veşminte.
Are un zâmbet imperceptibil pe chip.
O poţi vedea de departe, sprijinind pe gâtul său marmorean, pe care se observă venele fine, greutatea imensă a Bucureştiului. Dar azi Calea Victoriei îi pare uşoară ca o panglică.

Cu paşi puţin stângaci ea descinde în oraş, sprijinind greutatea acelei lumi pe umerii săi plăpânzi.
Iar vrăbiile spintecă aerul rece, trecând atât de aproape de genunchii fetei, încât ar fi putut simţi lovitura tâmplei lor minuscule, de materialul negru al pantalonilor.
Pentru cât timp şi-ar mai putea păstra verticalitatea absolută?
Ea e Venus cu sertare.
Ea e Venus înainte de a-şi pierde braţele.
Braţul sale imense pe care îl întinde spre oraş şi cuprinde totul;
braţul său vânjos, trainic mângâiind şi apropiind cărţile tarabelor de la Universitate, florile ţigăncilor, aducând totul în proximitatea sa.

Oamenii nu mai seamănă cu corăbiile lor

S-a întins pe valuri, şi-a cufundat capul în apă şi a închis ochii.
Cu respiraţia îngreunată, a început să despartă ritmic valurile calde de cele reci.
Îşi simţea trupul încordat, atârnând tot mai greu spre adâncuri, dar continua să se ţină cu palmele de valuri.

Simţea că în orice clipă trupul îi va ceda, şi totuşi trebuia să înainteze.
Până la urmă doar aşa putea fi cel mai aproape de mirajul zborului.
Femeie cărând în scurta sa viaţă fericirea, povestea sa proprie, bucuriile ca nişte valuri calde, amintirile, imaginile adunate.

De acum tălpile sale nu mai atingeau nisipul, ci împroşcau cu mişcări scurte apa sărată, aproape delicioasă.

Un pui de pescăruş aflat în faţa sa stătea nestingherit, netemător, sfindând-o parcă.
Şi într-un joc, cu o plăcere copilăroasă, stropi mica pasăre ce nu parea a ţine sema de pericol. Abia la al treile asalt al stopilor îşi luă zborul.

Pretutindeni vocea mării.
Atunci îşi aduse aminte că glasul acela îl mai auzise cu două săptămâni în urmă, prin telefon, când el o sunase de departe.

Inspiră.
Fu surprinsă de un val care îi mătură cu delicateţe trupul alungit, răvâşindu-i şuviţele de păr.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când ieşi din apă, trupul îi părea străin. Privindu-se din afară, văzu corpul unei femei cu gât lung, mers îngreunat şi repiraţie tăiată.

Atunci s-a întins pe nisipul răcoros, şi-a lungit picioarele ude, tălpile şi se chirci undeva aproape de ţărm ca o scoică, împreunându-şi palmele, strângându-şi genunchii la piept şi părul din care încă mai picurau stropii săraţi asemeni lacrimilor.

Femeia cu sandale roşii

"- Ceea ce a mai rămas din vechea mea viaţă este cicatricea vălurită de pe piciorul drept- un semn răsărit brusc în apropierea gleznei,ca o semilună.", spuse cu un tremollo uşor al vocii, femeia costumată în in alb, sorbind încet din latté-ul Macchiato.
I-am privit atunci, fără să vreau, gleznele subţiri, uşor rotunjite, ce se profilau cu delicateţe din sandalele de piele întoarsă, vişinie.
Era exact acel tip de femeie care putea stârni pasiuni, doruri.
Doar văzând-o pe stradă, îţi doreai brusc să o cunoşti, fie că erai bărbat sau femeie.
În primul caz din dorinţa de a fi în compania ei, de a te bucura de privirile din ochii săi tulburători, de a-i simţi parfumul, schimbările aproape insesizabile din glas, gesturile delicate.
Când am văzut-o întâia oară plutea pe Calea Victoriei, cu hainele fluturandu-i pe langă trup, într-o senzuală fragilitate a fiinţei.
Era prima zi de toamnă, cu razele soarelui ce încep uşor-uşor să pălească, cu acea lumină lichefiată a după-amiezei când trecătorii străbat oraşul purtând în ei amintirile, aromele verii, neîmplinirile.
Coborâsem să plătesc telefonul, fără perspective, cu toate ideile acestei lumi învălmăşindu-mi-se în minte, lovindu-mă ca de obicei de privirile trecătorilor, simţindu-mă ca în New York-ul anilor '30, în preajma Palatului telefoanelor impresionant prin solzii săi de marmură.
Mă gândeam cum este să stai pe acoperişul acelei clădiri central-bucureştene,una dintre puţinele deţinătoare de terasă,un soi de grădină suspendată a Semiramidei, cu arbori umbroşi.
Uneori, când priveşti spre înălţimile clădirilor simţi acea desprindere de oraş, de trecători, chiar de facturi. Eşti undeva plutind deasupra Cercului Militar sau a Casei Capşa şi numai o femeia te poate aduce cu picioarele pe pământ. Sau dimpotrivă.
Pe femeia cu sandale roşii o observasem cam de la o sută de metri distanţă, apropiindu-se ca o gazelă de mine.
Încet, unduindu-se din fiecare fibră a trupului de o vărstă imprecisă, greu de ghicit prin mişcări, trecea pe fostul Pod al Mogoşoaiei.
Adâncită în gânduri, surprinsă de proprii săi paşi arăta a fi unele din acele femei pe care nu aveai cum să nu le remarci. O apariţie în prima zi de toamnă. Văzusem că purta sandale roşii.
Atunci am ştiut că nu vroiam să o pierd din ochi, să imi scape, aşa că am traversat pe celălalt trotuar cu o îndrăzneală necaracteristică, pentru a o putea avea în faţa ochilor. Îmi doream să-i privesc spatele,revărsarea părului pe umeri,ţinuta, pulpele, dar mai ales călcâiele şi glezenele înfăşurate în baretele de piele ale sandalelor. Nu pentru că m-aş fi îndrăgostit brusc de trupul ei, ci tocmai pentru că simţeam că acea femeie avea o poveste.
Şi tocmai datorită promisiunii acelei poveşti pe care o căra în urma sa, am îndrăznit să mă apropii.

Radia pe stradă, vărsând lumină pe oriunde trecea, lăsând o abia perceptibilă adiere de parfum- flori de tei şi lemn dulce, un miros amar, rafinat impregnat în pielea sa. Aerul se înfiora pe lângă ea, şoferii conduceau parcă mai calm, sustraşi de griji, văzând-o pe cea care îşi derula farmecul feminităţii înaintea ochilor lor.
Nu era o făptură oarecare.
Aşa cum obişnuia să îşi fixeze privirea în ochii trecătorilor, să le sondeze gândurile, ca şi cum ar fi încercat preţ de câteva secunde să stabilească o relaţie cu fiecare bărbat sau femeie pe care îi vedea. Într-un oraş în care nu vei întâlni niciodată de două ori aceleaşi chipuri.
Bineînţeles că era dureros- să îţi încredinţezi pentru câteva clipe privirea unor necunoscuţi; nici n-ar fi putut da o explicaţie pentru un astfel de gest neobişnuit pe care îl făcea de când se ştia (din ce în ce mai bine, parcă, în ultima vreme- arta de a se abandona în ochii bucureştenilor, ajunsese un ritual cunoscut numai de ea şi de bitum-ul străzilor).
Se închipuia făcând parte din viaţa oamenilor pe care îi întâlnea.
Brusc, acel bătrân aplecat de spate, cu haină elegantă, pantofi negri proaspăt lustruiţi putea fi un potenţial bunic; tânărul îmbrăcat în costum de blugi,cu chip inteligent şi plăcut, ochi verzi ascunşi în spatele ochelarilor poate ar fi fost un posibil iubit, femeia cu picioare subţiri şi tocuri ameţitor de înalte ar fi fost o eventuală soră. Această distribuire a rolurilor îi punea imaginaţia în mişcare, construia roluri conform cărora fiecare om întâlnit avea locul său într-un compartiment bine stabilit al unui destin posibil.
Din acest punct de vedere, te-ai fi putut considera un călător fericit, cu un destin legat de cel al frumoasei fiinţe cu preocupări bizare.