Urbana

tuturor trecătorilor care m-au văzut fără a mă (re)cunoaşte vreodată

Sub strada oraşului curge sângele meu ;
îl aud cum pulsează sub conducte, sub canal
zgomotul acestui mare organism
se loveşte de mine ca valurile mării.

Uneori mă lipesc atât de aproape de zidul universităţii, încât parcă aş vrea să devin o crustă a acestui mega-organism, sau să-i intru în toţi porii, integrându-mă.
Când plouă, din ochiul Bucureştiului cad lacrimi mari, continue.

Bucureştiul ăsta de toate zilele e plin de oameni cu palme bătătorite,
De femei ce-şi arată curiozitatea prin priviri scrutătoare,
De vitrine prăfuite, ce dau mereu senzaţia de improvizat.
Foetuşii încep să se obişnuiască încă din pântecele mamelor cu zgomotul său, cu lumina sa. Apoi visează zilele când vor întâlni zebrele .Adică trecerile de pietoni, mereu enigmatice, fascinante pentru ei, viitorii preşcolari.
În Bucureşti cerşetorii vânează zonele strategice. Şi te obişnuieşti cu ei atât de mult încât
par a se integra decorului, ca nişte forme stranii de arhitectură urbană.( Un gen de pitici vii şi cenuşii).
Şoseaua de beton nu e decât o altă textură a pielii mele.
Uneori vara, în ore târzii, trotuarele umede păreau frânturi din pielea unui şarpe. Mai târziu mi-am dat seama că nu erau nimic altceva decât metamorfozarea epidermei mele.
Dacă te apropii de Palatul Cantacuzino îmi vei observa venele- conducte ruginite, groase cât un trunchi de om, suspendate de fundaţia unui viitor bloc.
Corpul meu e oraşul meu, totul se reduce la acea organicitate urbană.
Oraşele dăinuiesc prin noi şi în fiecare zi fac faţă unui proces înspăimântător
Când merg, trecătorii îşi lasă mereu in urmă zgomotul trecerii lor timp de câteva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinţa. Iar eu mă lovesc de acele frânturi de zgomot ce rămân atârnate, ca nişte scame ale oraşului.
Cel mai tare în Bucureşti mă înfricoşează când trebuie să cobor scările.
Atunci îngerul meu mă părăseşte fără nici un cuvânt. Simt acea bruscă rupere de sine şi întemniţare într-un fel de Carceri ale lui Piranesi.
Şi doar alunecarea printre trecători readuce eliberarea, disoluţia, mişcarea fluidă a unui oraş în tine.

Poem pentru Aglaja

S-a trezit într-o dimineaţă şi a aflat oraşul părăsit
şi cerul îngheţat, lăţindu-se ca o pată pe fereastră.

Ziua aceea avea culoarea lacului Zurich,
( cu o zi înainte, cerul părea pictat de Tiţian,
iar magnoliile stăteau să explodeze în flori).

Acum era atât de singură, încât auzea cum bate vântul
în sine şi cum cădeau stropii de ploaie.

Venise clipa în care poţi sparge tăcerea asemenea unor vitralii
şi îţi poţi căuta propria ta bucată de cer.

Oraş pustiu şi gol, fără ca privirea niciunui trecător să-ţi rămână
suspendată în memorie.

Totuşi, în locul unui petec de cer, se iveşte o frânghie subţire cât să stea
pe ea ultima suflare.

În imposibilitatea de a rămâne suspendat, aţa se rupe, întinsă de timp
Şi fără nici un presentiment, ba chiar cu multă dorinţă,
ziua cade în gol, închizându-şi pleoapa.

Şi nu mai există timp,
şi nu mai există albastrul lacului Zurich
ci doar tăcerea pe care o poţi tăia
la nesfârşit,
la nesfârşit.