Când a intrat în hol a adus cu sine aerul rece de afară, aerul acela curat şi aspru al dimineţii de decembrie, aerul pe care oamenii îl respiră cu nesaţ iarna, scoţând aburi pe nări şi ceva ce seamănă vag cu duhurile lor, pe gură.
Îşi dădu jos pardesiul negru, potrivit de lung, îşi lepădă cu lentoare mănuşile de piele întoarsă, apoi pălăria de fetru cu panglică de mătase şi în cele din urmă trase fermoarul cizmelor cu toc potrivit de înalt.
Apoi se privi din profil în oglinda mare şi rotundă stil art deco de pe hol.
Simţea ca nu mai avea acea încredere infailibilă în propriul trup, şi parcă senzualitatea din priviri i se consuma treptat, lăsând-o în spaţiul unui oraş sordid.
Inspiră.
Încăperea încă purta mirosul crengilor de brad, iar acele parfumate cazuseră pe bucăţile reci de gresie înţepându-i degetele picioarelor, sau poate că nu era decât deznădejdea sa.
Dar casa mai avea un miros destul de atipic anotimpului: o aromă puternică şi distinctivă de căpşuni.
Desigur, îşi aminti că în urmă cu o săptămână lustruise mobilele în stil Biedermeier din sufragerie, scaunele, cele două corpuri de bufet şi masa rotundă care print-un mecanism ingenios se putea extinde de la şase locuri la douăsprezece.
Locuia singură, după ce "mătuşa" sa nonagenară şi cu nume de floare păli într-o după-amiază de mai, încheindu-şi atfel viaţă prea puţin tulburată şi lipsită de confort, lăsându-i îndepărtatei "nepoate" încăpătorul apartament din strada Vasile Conta.
Ghilimelele se justifică( deşi ea niciodată nu le-a folosit spre a o încatona pe Doamna Anais în statutul impus, ba chiar în noţiunea înghiţită cu forţa de "mătuşă").
Vecinii ştiau cine era cu adevărat tânăra care într-un mod subit primise garanţa unui viitor ferit de griji: fiica unei florărese care print-o (altă) împrejurare fericită fusese angajată în casa doamnei Anais în urmă cu douăzeci şi trei de ani.
Florăria (quel hazard!) avea acelaşi nume cu doamna Anais, iar de aici bătrâna cu descendenţă boierească, obişnuia să cumpere în fiecare dimineată flori pentru impresionanta sa sufragerie în stil Biedermeier, ce fusese comandată tocmai de la Viena în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi devenise între timp, o moştenire de familie...
marți, decembrie 23, 2008
vineri, noiembrie 14, 2008
Despre cărţile din viaţa mea
Stau acolo stivuite în vitrină, unele peste altele, îngrămădite, înfrigurate, tăcute şi neatinse de palmele nimănui.
Le simt sufocarea, iar prin transparenţa geamului le pot vedea aranjate sub lumina crepusculului. Şiruri de cărţi îngrămădite într-o îmbrăţişare cu copertele lor, cu paginile lor fine, dar tăioase.
Este colţul dinspre Librăria Humanitas Kretzulescu, cu arcadele ei de neuitat ce te fac să te întorci periodic în acel spaţiu. Să te întrebi dacă acele cărţi se vor reflecta la rândul lor în tine precum propria ta reflexie în geamurile librăriei.
Prima carte care îmi cade în mână de la editura Humanitas se află tocmai lângă uşă, lipită de sticla rece a vitrinei: Studia Phaenomenologica- Romanian Journal for Phenomenology, un volum colectiv, pe care îl deschid la un capitol cu titlu sugestiv „Life as a Style of Being”. Răsfoiesc paginile cu zgomotul unor valuri de hârtie, despărţindu-le, gest care îmi place să cred că îmi conferă o anumită putere în timp ce mâna îmi poposeşte pe Big Bang- Originea Universului de Simon Singh.
Sunt cele mai noi apariţii, iar librăria miroase a tuş, a hârtie proaspăt tăiată şi scoasă de sub tipar- un miros amărui, propriu, intim acelui spaţiu.
Paginile câtorva cărţi au rămas netăiate. Le desprind încet, ceremonios, cu o anumită teamă, gândindu-mă la cititorii din trecut care despărţeau paginile cu un coup-papier, eliberându-le suflul, sensul.
Umbra mea cade perpendicular pe alte titluri, lungindu-se, aşezându-se pe coperte. Lumina crepusculului o proiectează tocmai pe un volum cu titlu îndrăzneţ- Regele playboy- Carol II de un american pasionat de istoria României (imposibil să nu te întrebi oare de ce?), Paul D.Quinlan. Remarc faptul că nu e lipsită de fotografii ale familiei regale, cât şi de picanterii legate de senzuala Elena Lupescu.
Parcă la polul opus, însă doar la întinderea unei mâini depărtare se află un tom cu texte selecţionate din Novalis- Între veghe şi vis- Fragmente romantice; din prefaţă aflu că era profesor inginer geolog, iar într-o pagină deschisă întâmplător din Jurnalul său văd următoarea însemnare datând 5 mai, a 48-a zi : „De dimineaţă, ca de obicei, gândit la ea” (desigur,la Sophie, logodnica sa moartă de timpuriu).
Încă îngândurată, cartea lui Douglas Coupland Generaţia X mă readuce în secolul douăzeci şi unu. Subtitlul este sugestiv: Poveşti pentru cultura cu acceleraţie, la fel şi grafica sa care completează naraţiunile cu imagini de tip comics.
Apoi, între palmele mele ajunge un volum uriaş cu povestirile lui M. Bulgakov- Diavoliada, cu simboluri sovietice care se învârtesc într-un ritm ameţitor într-o lume halucinantă.
Pe coperta trei a cărţii stau scrise cuvintele autorului, ca o conştientizare a valorii sale: „Manuscrisele nu ard”, cuvintele celui care a început a medic şi a sfârşit ca scriitor.
Sunt cărţi care degajează o atmosferă de o anumită culoare, o scriitură într-o anume nuanţă, încât pot intui atmosfera unui roman urmărindu-i paginile. În Bulgakov, nuanţele se amestecă până la imposibilitatea identificării lor, spre a se despărţi din nou, paginile sale proiectează în faţa ochilor mult azuriu…sau poate este doar efectul vizual al unei coperte fascinante.
Sunt cărţi care exercită o influenţă atât de mare asupra mea, încât par a-şi prelungi lumea în propria noastră existenţă, o invadează, o umplu până este de nerecunoscut.
Atunci devine posibil fenomenul de a respira literatură, sau de a o auzi. Asta fac şi autorii romanului colectiv Rubik, un roman pe douăzeci şi opt de voci.
Mă aflu deja de jumătate de oră în librărie, răsfoind paginile ca într-un ritual bine stabilit, cu legi proprii, perfecţionându-mi până la desăvârşire legătura mea cu cartea.
Din desişul faptelor, din ritmicitatea fiecărei zile, aceste momente pline de intimitate par a scădea din automatismul gesturilor şi a da sens existenţei.
Pornesc apoi spre librăria de vizavi de Universitate, primitoare într-o după-amiază de noiembrie. Dincolo de vitrină, de pe coperta unei enciclopedii cu exploratori, de la editura Rao, Nansen aruncă priviri tulburătoare trecătorilor, iar un album de artă cu tablouri de G.Klimt îmi umple ochii de o feminină senzualitate.
Dar acest loc îmi dă senzaţia de acerbă compartimentare…mă îndrept spre Universitate, către zidurile ei unde anticariatele volante dau impresia de exotism în apusul ce se aşterne încet-încet peste oraş.
Într-un mod neaşteptat găsesc Curteanul (acel gentleman al Renaşterii italiene)al lui B.Castiglione pe treptele din faţa Universităţii, tremurând din toate fibrele sale de celuloză.
Cu coperte reci, o carte neatinsă în intimitatea paginilor sale de cititori, neîmplinită astfel, mi se oferea mie pentru prima oară. Fără ezitare am acceptat, plătindu-i cu inima uşoară preţul împlinirii sale, repudiind totodată, de piatra rece şi un volum de lirică armeană.
Explorarea mea continuă spre Librăria NOI, de la Sala Dalles. Încă de la intrare, strălucind, cu o luminozitate aparte observ un volum ce reuneşte cele 415 scrisori şi fragmente de corespondenţă ale lui V.van Gogh către fratele său, Theo. Titlul este minunat ales Dragă Theo. E o incursiune în intimitate, o întâlnire cu glasul protectiv şi sensibil al lui Vincent. Iată ce spune într-o scrisoare datând 31 mai 1872, Paris: „Am văzut ieri expoziţia lui Corot. Printre altele, era acolo şi o pânză: Muntele măslinilor. Sunt fericit că l-a pictat”. O frază scurtă, dar pe atât de relevantă şi o carte impregnată de personalitatea pictorului, a omului.
Observ individualitatea fiecărei librării din modul de aranjare a cărţilor: pe orizontală, pe verticală, sprijinindu-se unele pe altele într-o arhitectură a paginilor, copertelor şi cotoarelor. Atenţia îmi este atrasă de un volum într-o nuanţă irezistibilă- bordeaux, purtând numele Cristos versus Arizona al lui C. Jose Cela, câştigător al unui Nobel în 89. Cu adevărat surprinzător este faptul că întreg romanul pare o frază uriaşă care are punct tocmai la sfârşit, pe ultima pagină a cărţii.
Alături îi stă grandiosul roman al lui Peter Esterhazy, Harmonia caelestis. Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterhazy. Autorul ungar mă surprinde cu o frază oarecum paradoxală, dar veridică „E al dracu de greu să mintă omul dacă n-are ştiinţă de adevăr.”
Am ajuns la clipa în care nu mai reţin decât numele disparate ale autorilor, ale tomurilor. În beatitudinea care mă înconjoară nu mai simt decât textura unor cărţi cu pagini răcoroase, fine ca pielea obrazului unei fete, cărţi cu o anumită feminitate, unele iubitoare de lumină, altele de întuneric, cărţi cu doruri şi pagini învechite, cu miros dulceag şi pulbere uşor aspră care ţi se aşterne pe degete. Cărţi care îşi exercită puterea de seducţie asupra cititorilor şi nu în cele din urmă, cărţi care aşteaptă să îşi spună povestea până la capăt.
Le simt sufocarea, iar prin transparenţa geamului le pot vedea aranjate sub lumina crepusculului. Şiruri de cărţi îngrămădite într-o îmbrăţişare cu copertele lor, cu paginile lor fine, dar tăioase.
Este colţul dinspre Librăria Humanitas Kretzulescu, cu arcadele ei de neuitat ce te fac să te întorci periodic în acel spaţiu. Să te întrebi dacă acele cărţi se vor reflecta la rândul lor în tine precum propria ta reflexie în geamurile librăriei.
Prima carte care îmi cade în mână de la editura Humanitas se află tocmai lângă uşă, lipită de sticla rece a vitrinei: Studia Phaenomenologica- Romanian Journal for Phenomenology, un volum colectiv, pe care îl deschid la un capitol cu titlu sugestiv „Life as a Style of Being”. Răsfoiesc paginile cu zgomotul unor valuri de hârtie, despărţindu-le, gest care îmi place să cred că îmi conferă o anumită putere în timp ce mâna îmi poposeşte pe Big Bang- Originea Universului de Simon Singh.
Sunt cele mai noi apariţii, iar librăria miroase a tuş, a hârtie proaspăt tăiată şi scoasă de sub tipar- un miros amărui, propriu, intim acelui spaţiu.
Paginile câtorva cărţi au rămas netăiate. Le desprind încet, ceremonios, cu o anumită teamă, gândindu-mă la cititorii din trecut care despărţeau paginile cu un coup-papier, eliberându-le suflul, sensul.
Umbra mea cade perpendicular pe alte titluri, lungindu-se, aşezându-se pe coperte. Lumina crepusculului o proiectează tocmai pe un volum cu titlu îndrăzneţ- Regele playboy- Carol II de un american pasionat de istoria României (imposibil să nu te întrebi oare de ce?), Paul D.Quinlan. Remarc faptul că nu e lipsită de fotografii ale familiei regale, cât şi de picanterii legate de senzuala Elena Lupescu.
Parcă la polul opus, însă doar la întinderea unei mâini depărtare se află un tom cu texte selecţionate din Novalis- Între veghe şi vis- Fragmente romantice; din prefaţă aflu că era profesor inginer geolog, iar într-o pagină deschisă întâmplător din Jurnalul său văd următoarea însemnare datând 5 mai, a 48-a zi : „De dimineaţă, ca de obicei, gândit la ea” (desigur,la Sophie, logodnica sa moartă de timpuriu).
Încă îngândurată, cartea lui Douglas Coupland Generaţia X mă readuce în secolul douăzeci şi unu. Subtitlul este sugestiv: Poveşti pentru cultura cu acceleraţie, la fel şi grafica sa care completează naraţiunile cu imagini de tip comics.
Apoi, între palmele mele ajunge un volum uriaş cu povestirile lui M. Bulgakov- Diavoliada, cu simboluri sovietice care se învârtesc într-un ritm ameţitor într-o lume halucinantă.
Pe coperta trei a cărţii stau scrise cuvintele autorului, ca o conştientizare a valorii sale: „Manuscrisele nu ard”, cuvintele celui care a început a medic şi a sfârşit ca scriitor.
Sunt cărţi care degajează o atmosferă de o anumită culoare, o scriitură într-o anume nuanţă, încât pot intui atmosfera unui roman urmărindu-i paginile. În Bulgakov, nuanţele se amestecă până la imposibilitatea identificării lor, spre a se despărţi din nou, paginile sale proiectează în faţa ochilor mult azuriu…sau poate este doar efectul vizual al unei coperte fascinante.
Sunt cărţi care exercită o influenţă atât de mare asupra mea, încât par a-şi prelungi lumea în propria noastră existenţă, o invadează, o umplu până este de nerecunoscut.
Atunci devine posibil fenomenul de a respira literatură, sau de a o auzi. Asta fac şi autorii romanului colectiv Rubik, un roman pe douăzeci şi opt de voci.
Mă aflu deja de jumătate de oră în librărie, răsfoind paginile ca într-un ritual bine stabilit, cu legi proprii, perfecţionându-mi până la desăvârşire legătura mea cu cartea.
Din desişul faptelor, din ritmicitatea fiecărei zile, aceste momente pline de intimitate par a scădea din automatismul gesturilor şi a da sens existenţei.
Pornesc apoi spre librăria de vizavi de Universitate, primitoare într-o după-amiază de noiembrie. Dincolo de vitrină, de pe coperta unei enciclopedii cu exploratori, de la editura Rao, Nansen aruncă priviri tulburătoare trecătorilor, iar un album de artă cu tablouri de G.Klimt îmi umple ochii de o feminină senzualitate.
Dar acest loc îmi dă senzaţia de acerbă compartimentare…mă îndrept spre Universitate, către zidurile ei unde anticariatele volante dau impresia de exotism în apusul ce se aşterne încet-încet peste oraş.
Într-un mod neaşteptat găsesc Curteanul (acel gentleman al Renaşterii italiene)al lui B.Castiglione pe treptele din faţa Universităţii, tremurând din toate fibrele sale de celuloză.
Cu coperte reci, o carte neatinsă în intimitatea paginilor sale de cititori, neîmplinită astfel, mi se oferea mie pentru prima oară. Fără ezitare am acceptat, plătindu-i cu inima uşoară preţul împlinirii sale, repudiind totodată, de piatra rece şi un volum de lirică armeană.
Explorarea mea continuă spre Librăria NOI, de la Sala Dalles. Încă de la intrare, strălucind, cu o luminozitate aparte observ un volum ce reuneşte cele 415 scrisori şi fragmente de corespondenţă ale lui V.van Gogh către fratele său, Theo. Titlul este minunat ales Dragă Theo. E o incursiune în intimitate, o întâlnire cu glasul protectiv şi sensibil al lui Vincent. Iată ce spune într-o scrisoare datând 31 mai 1872, Paris: „Am văzut ieri expoziţia lui Corot. Printre altele, era acolo şi o pânză: Muntele măslinilor. Sunt fericit că l-a pictat”. O frază scurtă, dar pe atât de relevantă şi o carte impregnată de personalitatea pictorului, a omului.
Observ individualitatea fiecărei librării din modul de aranjare a cărţilor: pe orizontală, pe verticală, sprijinindu-se unele pe altele într-o arhitectură a paginilor, copertelor şi cotoarelor. Atenţia îmi este atrasă de un volum într-o nuanţă irezistibilă- bordeaux, purtând numele Cristos versus Arizona al lui C. Jose Cela, câştigător al unui Nobel în 89. Cu adevărat surprinzător este faptul că întreg romanul pare o frază uriaşă care are punct tocmai la sfârşit, pe ultima pagină a cărţii.
Alături îi stă grandiosul roman al lui Peter Esterhazy, Harmonia caelestis. Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterhazy. Autorul ungar mă surprinde cu o frază oarecum paradoxală, dar veridică „E al dracu de greu să mintă omul dacă n-are ştiinţă de adevăr.”
Am ajuns la clipa în care nu mai reţin decât numele disparate ale autorilor, ale tomurilor. În beatitudinea care mă înconjoară nu mai simt decât textura unor cărţi cu pagini răcoroase, fine ca pielea obrazului unei fete, cărţi cu o anumită feminitate, unele iubitoare de lumină, altele de întuneric, cărţi cu doruri şi pagini învechite, cu miros dulceag şi pulbere uşor aspră care ţi se aşterne pe degete. Cărţi care îşi exercită puterea de seducţie asupra cititorilor şi nu în cele din urmă, cărţi care aşteaptă să îşi spună povestea până la capăt.
marți, noiembrie 11, 2008
Cum putem trai fara vietile noastre
"Mai am şaizeci şi şapte de minute- cât arată cronometrul electric al maşinii de spălat vase, ca să îmi depăn povestea.
Luaţi loc, domnilor, fiecare are un scaun comod cu blat de lemn şi spătar, şi ascultaţi bine ce vă spun. Sunteţi invitaţii mei, se cuvine să ne cunoaştem mai bine spre a dispersa starea de stranietate sau strângerile de inimă care există între necunoscuţi.
Domnilor, eu sunt omul fără viaţă proprie, mă găsesc întotdeauna undeva la periferia existenţei, balansând între a fi şi a nu fi, între identitate şi non-identitate.
Ţara mea nu mai există, nici amintirile care am crezut că sunt ale mele, da de fapt nu îmi aparţinuseră vreodată, ci erau doar amintirle altora, subsumate şi integrate spre a umple golul meu interior.
Vocile celor din jur îmi par din ce în ce mai străine, auzindu-se ca din depărtare,sau din starea ce precede trezirea, după ce timp îndelungat ai rătăcit prin vis.
Asta mă face să mă întreb adesea dacă eu sunt cel ce a auzit, a văzut, dacă am avut vreodată cu adevărat o existenţă, un trecut, o copilărie, sau amintiri.
Sufletul meu capătă o greutate neobişnuită, atârnând din ce în ce mai greu, ca o placă de plumb gata să se prăbuşească din înalt, cu un zgomot asurzitor.
E o stare abisală, de cădere în golul întunecimii, este stare de cădere în sine.
Aud cum se ţine trecutul de mine, hârşâind. E acolo, fără să îl văd, e prezent ca sentimentul pe care îl ai uneori când cineva te urmăreşte de la spate, cu privirea.
Sunt vinovat, că mi-am dat uitării vechea viaţă, chipurile celor pe care îi cunoşteam de demult, orânduirea de altădată, şi oraşul acela care parcă mi s-a şters din memorie, ca imaginea de pe o carte poştală îngălbenită de timp, cu mirosul distinctiv şi dulceag al hârtiei învechite.
Sunt puţini oameni în jurul meu, puţini cu care vorbesc şi încă şi mai rari cei care mă ascultă.
Rătăcesc zi de zi printre priviri iscoditoare simţind cum timpul mă macină. Şi tăcerea lor mă înspăimântă, lovindu-mă de ea în fiecare zi, lovindu-mă de propria mea imposibilitate de a mă face auzit.
Devenise imperios să aduc substanţă în succesiunea mea de zile şi nopţi, de aceea,de curând am început să mă îndeletnicesc cu ceva care îmi produce plăcere.
Fenomenul e simplu.
Aflaţi că sunt un bărbat care îşi trimite singur cărţi poştale. Pe firea mea de hoinar, nu vă mint!
Oriunde mă perind, am grijă să nu uit că e imperios să fac rost de provizia de vederi, felicitări.
De fiecare dată încerc un scris nou...am învăţat să imit scrisul oamenilor, e suficient să mă uit odată la chipurile lor ca apoi să le ghicesc slova şi să scriu cu un nespus deliciu rânduri pe care ei, cu siguranţă nu mi le vor aşterne niciodată.
Dar, domnilor, vă rog...nu fiţi scandalizaţi, nu falsific semnături, nu mă ocup cu astfel de îndeletniciri. Dacă încă nu aţi înţeles, procupările mele sunt îndeosebi metafizice, deşi e drept că uneori urmăresc gesturile celor din jur, în special pe cele ale femeilor, care fac să tremure pe mine carnea de emoţie, conştient că nu le voi poseda niciodată.
Acele femei tinere, cu pulpele înfăşurate senzual în ciorapi, femei zgribulite de frig, cu palmele lor mici îndesate în buzunarele paltoanelor mereu la modă, cu paşii lor mărunţi, grăbiţi ce lasă ecoul tocurilor de la pantofi cu modele pretenţioase, pe străzi. Făpturi sensibile, firave care fumează ţigarete subţiri, parfumate, şi lungi, apoi îşi dreg glasul cu delicateţe, răspândind cu palemele imperceptibile valuri de parfum.
Sunteţi perfect îndreptăţiţi să mă acuzaţi de voyeurism, mai ales că din vara trecută
am mai căpătat un obicei bizar: să mă strecor cu dexteritate în spatele tufişurilor grădinilor de vară şi să ascult discuţiile străinilor.
Puse cap la cap, ajung la înţelegerea unor subtilităţi uluitoare ale destinelor unor necunoscuţi. Dacă în prima seară mă gândeam că mă voi plictisi(nu, în niciun caz nu am crezut că aş putea fi descoperit, când nu ai acea mulţime de amănunte inutile ale unei existenţe de sine-stătătoare, nu te temi de nimic, plus că devii extrem de uşor, ceea ce poate constitui un avantaj), cu cât mă integram acelor discuţii disparate pe care am reuşit să le pun cap la cap, am ajuns la o altă dimensiune a realităţii şi la diminuarea sentimentului de inutilitate.
Nu caut să mă înţelegeţi, deja văd că dumneavostră, domnule, daţi negativ din cap.
Ca să vă surprind şi mai mult, aflaţi că pot merge şi mai departe şi varia...în funcţie de anoptimp.
Vă anunţ cu deliciu că de-abia m-am întors din savuroasa mea ocupaţie de a mă zgâi în faţa geamurilor restaurantelor, e curios, extrem de curios cum cei din jur nici nu mă observă, ca şi cum aş căpăta o invizibilitate a fiecărei fibre din trupul meu.
Da, vă reamintesc, când nu ai viaţă proprie, importanţă ori ceva cât de cât venerabil în statura-ţi, oamenii te văd araerori...
Şi poate că fenomenul vă va lăsa bouche-bais când vă voi spune că de curând am început(de fapt, cu vreo două seri în urmă) să visez visele apropiaţilor.
Staţi să isprăvesc, nu vă scandalizaţi.
A început brusc, acum aproape că e un fenomen natural, pe care l-am integrat în ceea ce domniile voastre numesc "trai".
Când se aşterne noaptea mă gândesc prin visul cui urmează să mă perind, pe ce coridoare ale sunbconştientului voi păşi, şi ce atmosferă domneşte în plăsmuirile celor cu care am vorbit ziua.
Aceasta e adevărata fascinaţieşi ceea ce mă face să persist: iluzia că mă pot substitui destinelor celor din jur, spre eliberarea sinelui meu, ce se dezintegrează uşor-uşor, sau se estompează precum chipurile prea des sărutate ale sfinţilor, încât nu mai ştii cine sunt cu precizie.
M-am hotărât să mă substitui vieţilor celor din jur, spre a ajunge la apogeul propriei mele stranietăţi, şi la ieşirea din propria mea corporalitate.
Dar aveţi răbdare, povestea mea nu s-a isprăvit. Clătiţi, vă rog, vasele şi depuneţi-le ceremonios în chiuvetă, voi mai pune o pastilă magică 5 în 1 în maşina de spălat, spre a le curăţa.
Aş sări eu în ajutorul dumneavoastră, căci vă sunt gazdă, însă pe zi ce trece mă găsesc groaznic de slăbit, şi din păcate ceea ce a mai rămas din trupul meu nu aminteşte deloc de cum eram odată.
Până îmi voi aminti vechea mea viaţă, până o voi găsi, până voi afla chipul meu distinctiv, continuu să trăiesc cu existenţele celor din jur şi port cu mine iluzia de a fiinţa."
Atunci vocea bărbatului îi deveni neobişnuit de profundă, de clară şi însingurată, pronunţând acele cuvinte ca de încheiere, în timp ce afară, pe fereastră se distingea lumina ca o pânză incandescentă ţesută peste stradă, de felinarele neclintite ale nopţii de noiembrie.
Luaţi loc, domnilor, fiecare are un scaun comod cu blat de lemn şi spătar, şi ascultaţi bine ce vă spun. Sunteţi invitaţii mei, se cuvine să ne cunoaştem mai bine spre a dispersa starea de stranietate sau strângerile de inimă care există între necunoscuţi.
Domnilor, eu sunt omul fără viaţă proprie, mă găsesc întotdeauna undeva la periferia existenţei, balansând între a fi şi a nu fi, între identitate şi non-identitate.
Ţara mea nu mai există, nici amintirile care am crezut că sunt ale mele, da de fapt nu îmi aparţinuseră vreodată, ci erau doar amintirle altora, subsumate şi integrate spre a umple golul meu interior.
Vocile celor din jur îmi par din ce în ce mai străine, auzindu-se ca din depărtare,sau din starea ce precede trezirea, după ce timp îndelungat ai rătăcit prin vis.
Asta mă face să mă întreb adesea dacă eu sunt cel ce a auzit, a văzut, dacă am avut vreodată cu adevărat o existenţă, un trecut, o copilărie, sau amintiri.
Sufletul meu capătă o greutate neobişnuită, atârnând din ce în ce mai greu, ca o placă de plumb gata să se prăbuşească din înalt, cu un zgomot asurzitor.
E o stare abisală, de cădere în golul întunecimii, este stare de cădere în sine.
Aud cum se ţine trecutul de mine, hârşâind. E acolo, fără să îl văd, e prezent ca sentimentul pe care îl ai uneori când cineva te urmăreşte de la spate, cu privirea.
Sunt vinovat, că mi-am dat uitării vechea viaţă, chipurile celor pe care îi cunoşteam de demult, orânduirea de altădată, şi oraşul acela care parcă mi s-a şters din memorie, ca imaginea de pe o carte poştală îngălbenită de timp, cu mirosul distinctiv şi dulceag al hârtiei învechite.
Sunt puţini oameni în jurul meu, puţini cu care vorbesc şi încă şi mai rari cei care mă ascultă.
Rătăcesc zi de zi printre priviri iscoditoare simţind cum timpul mă macină. Şi tăcerea lor mă înspăimântă, lovindu-mă de ea în fiecare zi, lovindu-mă de propria mea imposibilitate de a mă face auzit.
Devenise imperios să aduc substanţă în succesiunea mea de zile şi nopţi, de aceea,de curând am început să mă îndeletnicesc cu ceva care îmi produce plăcere.
Fenomenul e simplu.
Aflaţi că sunt un bărbat care îşi trimite singur cărţi poştale. Pe firea mea de hoinar, nu vă mint!
Oriunde mă perind, am grijă să nu uit că e imperios să fac rost de provizia de vederi, felicitări.
De fiecare dată încerc un scris nou...am învăţat să imit scrisul oamenilor, e suficient să mă uit odată la chipurile lor ca apoi să le ghicesc slova şi să scriu cu un nespus deliciu rânduri pe care ei, cu siguranţă nu mi le vor aşterne niciodată.
Dar, domnilor, vă rog...nu fiţi scandalizaţi, nu falsific semnături, nu mă ocup cu astfel de îndeletniciri. Dacă încă nu aţi înţeles, procupările mele sunt îndeosebi metafizice, deşi e drept că uneori urmăresc gesturile celor din jur, în special pe cele ale femeilor, care fac să tremure pe mine carnea de emoţie, conştient că nu le voi poseda niciodată.
Acele femei tinere, cu pulpele înfăşurate senzual în ciorapi, femei zgribulite de frig, cu palmele lor mici îndesate în buzunarele paltoanelor mereu la modă, cu paşii lor mărunţi, grăbiţi ce lasă ecoul tocurilor de la pantofi cu modele pretenţioase, pe străzi. Făpturi sensibile, firave care fumează ţigarete subţiri, parfumate, şi lungi, apoi îşi dreg glasul cu delicateţe, răspândind cu palemele imperceptibile valuri de parfum.
Sunteţi perfect îndreptăţiţi să mă acuzaţi de voyeurism, mai ales că din vara trecută
am mai căpătat un obicei bizar: să mă strecor cu dexteritate în spatele tufişurilor grădinilor de vară şi să ascult discuţiile străinilor.
Puse cap la cap, ajung la înţelegerea unor subtilităţi uluitoare ale destinelor unor necunoscuţi. Dacă în prima seară mă gândeam că mă voi plictisi(nu, în niciun caz nu am crezut că aş putea fi descoperit, când nu ai acea mulţime de amănunte inutile ale unei existenţe de sine-stătătoare, nu te temi de nimic, plus că devii extrem de uşor, ceea ce poate constitui un avantaj), cu cât mă integram acelor discuţii disparate pe care am reuşit să le pun cap la cap, am ajuns la o altă dimensiune a realităţii şi la diminuarea sentimentului de inutilitate.
Nu caut să mă înţelegeţi, deja văd că dumneavostră, domnule, daţi negativ din cap.
Ca să vă surprind şi mai mult, aflaţi că pot merge şi mai departe şi varia...în funcţie de anoptimp.
Vă anunţ cu deliciu că de-abia m-am întors din savuroasa mea ocupaţie de a mă zgâi în faţa geamurilor restaurantelor, e curios, extrem de curios cum cei din jur nici nu mă observă, ca şi cum aş căpăta o invizibilitate a fiecărei fibre din trupul meu.
Da, vă reamintesc, când nu ai viaţă proprie, importanţă ori ceva cât de cât venerabil în statura-ţi, oamenii te văd araerori...
Şi poate că fenomenul vă va lăsa bouche-bais când vă voi spune că de curând am început(de fapt, cu vreo două seri în urmă) să visez visele apropiaţilor.
Staţi să isprăvesc, nu vă scandalizaţi.
A început brusc, acum aproape că e un fenomen natural, pe care l-am integrat în ceea ce domniile voastre numesc "trai".
Când se aşterne noaptea mă gândesc prin visul cui urmează să mă perind, pe ce coridoare ale sunbconştientului voi păşi, şi ce atmosferă domneşte în plăsmuirile celor cu care am vorbit ziua.
Aceasta e adevărata fascinaţieşi ceea ce mă face să persist: iluzia că mă pot substitui destinelor celor din jur, spre eliberarea sinelui meu, ce se dezintegrează uşor-uşor, sau se estompează precum chipurile prea des sărutate ale sfinţilor, încât nu mai ştii cine sunt cu precizie.
M-am hotărât să mă substitui vieţilor celor din jur, spre a ajunge la apogeul propriei mele stranietăţi, şi la ieşirea din propria mea corporalitate.
Dar aveţi răbdare, povestea mea nu s-a isprăvit. Clătiţi, vă rog, vasele şi depuneţi-le ceremonios în chiuvetă, voi mai pune o pastilă magică 5 în 1 în maşina de spălat, spre a le curăţa.
Aş sări eu în ajutorul dumneavoastră, căci vă sunt gazdă, însă pe zi ce trece mă găsesc groaznic de slăbit, şi din păcate ceea ce a mai rămas din trupul meu nu aminteşte deloc de cum eram odată.
Până îmi voi aminti vechea mea viaţă, până o voi găsi, până voi afla chipul meu distinctiv, continuu să trăiesc cu existenţele celor din jur şi port cu mine iluzia de a fiinţa."
Atunci vocea bărbatului îi deveni neobişnuit de profundă, de clară şi însingurată, pronunţând acele cuvinte ca de încheiere, în timp ce afară, pe fereastră se distingea lumina ca o pânză incandescentă ţesută peste stradă, de felinarele neclintite ale nopţii de noiembrie.
vineri, noiembrie 07, 2008
Traversând Lethe
Durostor duminică la miezul nopţii şi luna balcanică, de fildeş
Lumina ei care mă atinge din depărtare, dincolo de torsul motorizat al bacului.
Lumina stelei pâlpâia deasupra acelui Ford negru, prăfuit şi surprindea pe cei doi, cuplul de îndrăgostiţi necăsătoriţi. El, un pic mai slăbuţ decât ea, volubil, vorbăreţ, un brunet neras de vreo trei zile, cu pantaloni bej raiaţi.
Ea, o blondină plinuţă, înaltă, cu ochelari şi priviri timide, politicoasă, cu mişcări reţinute, zgribulindu-se în braţele lui. Iubitul său bej mirosind a flori de câmp.
Trecem cu bacul peste Danubius, şi un câine galben gaugain-ian şade culcat între cele două maşini, singurele de pe ambarcaţiunea groaie, înceată.
E briza Dunării, a fluviului şi puţin mai dinspre ţărm, foşnetul frunzelor stejarilor care mă împrejmuieşte în chip sonor.
Noapte lungă fără îmbrăţişări sau cuvinte care ar da iulzia unei apropieri.
Pardoseala navei sună a gol, e un dor de abis pe care încerc să-l aduc mai aproape lovind iar şi iar cu tocurile sandalelor, tabla rece, antiderapantă.
Degetele de la picioare mi-au îngheţat,dar în trup simt convulsiile arşiţei acumulate în timpul zilei la Pontus Euxin.
Prin toţi porii pielii mele circulă noaptea, răcoarea ei, târşâitul ambarcaţiunii pe suprafaţa apei şi zgomotul continuu despicând valurile.
Lumina ei care mă atinge din depărtare, dincolo de torsul motorizat al bacului.
Lumina stelei pâlpâia deasupra acelui Ford negru, prăfuit şi surprindea pe cei doi, cuplul de îndrăgostiţi necăsătoriţi. El, un pic mai slăbuţ decât ea, volubil, vorbăreţ, un brunet neras de vreo trei zile, cu pantaloni bej raiaţi.
Ea, o blondină plinuţă, înaltă, cu ochelari şi priviri timide, politicoasă, cu mişcări reţinute, zgribulindu-se în braţele lui. Iubitul său bej mirosind a flori de câmp.
Trecem cu bacul peste Danubius, şi un câine galben gaugain-ian şade culcat între cele două maşini, singurele de pe ambarcaţiunea groaie, înceată.
E briza Dunării, a fluviului şi puţin mai dinspre ţărm, foşnetul frunzelor stejarilor care mă împrejmuieşte în chip sonor.
Noapte lungă fără îmbrăţişări sau cuvinte care ar da iulzia unei apropieri.
Pardoseala navei sună a gol, e un dor de abis pe care încerc să-l aduc mai aproape lovind iar şi iar cu tocurile sandalelor, tabla rece, antiderapantă.
Degetele de la picioare mi-au îngheţat,dar în trup simt convulsiile arşiţei acumulate în timpul zilei la Pontus Euxin.
Prin toţi porii pielii mele circulă noaptea, răcoarea ei, târşâitul ambarcaţiunii pe suprafaţa apei şi zgomotul continuu despicând valurile.
joi, octombrie 23, 2008
Turn off the blue moonlight
Carnetul galben, plin de rânduri mâzgălite stătea într-un echilibru precar pe genunchiul său stâng, îndoit, încordat ca o Meteoră. Privea cu ochii în gol neorânduiala propriei sale existenţe.
Domnea în el un acut sentiment al înstrăinării şi al singurătăţii, o teamă de neoprit, o frică instinctivă, înăbuşitoare.
Afară, ferestrele înalte şi înguste ale turlelor Bisericii Zlătari, luminate de soarele în crepuscul, deveneau pentru el lăcaşuri unde îşi stivuia gânduri, pliindu-le cu răbdare.
Îşi mai lăsa din când în când câte o amintire să rătăcească până să-i afle un loc potrivit de încredinţare într-un spaţiu al oraşului: gustul dulce şi crud al florilor de salcâm, mersul pe aripile unui avion în parcul Henri Coandă, ecoul creat între pereţii unui liceu străin, mirosul coacăzelor necoapte şi păroase pe care le strivea cu poftă între dinţi prin poieni neumblate.
Odată cu gândurile sale disparate- de care nici nu mai era sigur că îi aparţineau, ca şi cum altcineva i-ar fi trăit viaţa, seara cobora peste centrul prăfuit al oraşului aflat în neorânduială.
Va adormi din nou, în acea dulce uitare de sine nu prea îndelungată. Iar dimineaţa se va trezi cu modelul cuverturii de in, imprimat pe obrazul stâng, ca tatuajul complicat şi simbolic al unui maori.
Domnea în el un acut sentiment al înstrăinării şi al singurătăţii, o teamă de neoprit, o frică instinctivă, înăbuşitoare.
Afară, ferestrele înalte şi înguste ale turlelor Bisericii Zlătari, luminate de soarele în crepuscul, deveneau pentru el lăcaşuri unde îşi stivuia gânduri, pliindu-le cu răbdare.
Îşi mai lăsa din când în când câte o amintire să rătăcească până să-i afle un loc potrivit de încredinţare într-un spaţiu al oraşului: gustul dulce şi crud al florilor de salcâm, mersul pe aripile unui avion în parcul Henri Coandă, ecoul creat între pereţii unui liceu străin, mirosul coacăzelor necoapte şi păroase pe care le strivea cu poftă între dinţi prin poieni neumblate.
Odată cu gândurile sale disparate- de care nici nu mai era sigur că îi aparţineau, ca şi cum altcineva i-ar fi trăit viaţa, seara cobora peste centrul prăfuit al oraşului aflat în neorânduială.
Va adormi din nou, în acea dulce uitare de sine nu prea îndelungată. Iar dimineaţa se va trezi cu modelul cuverturii de in, imprimat pe obrazul stâng, ca tatuajul complicat şi simbolic al unui maori.
marți, octombrie 14, 2008
fragmentarium
"Te cunosc după somn, după pijamaua pe care o porţi, după cutele lăsate de trupul tău pe cearşaful alb, scrobit, apretat ce scârţie ca zăpada îngheţată într-o dimineaţă de noiembrie. E amprenta corpului tău, caldă, distinctivă.
Mă aplec şi îmbrăţişez locul ce păstrează forma ta.
Atunci mâinile mi se lungesc, coapsele-mi par a creşte, coastele până ce, ajungând la o suprapunere, capăt forma ta", îi spuse ea- o blondă în hanorac negru, lui- un tânăr uşor creol cu şapcă albă.
Stăteau cu obrazul lipiţi unul de celălalt. În decorul unui roman.
Mă aplec şi îmbrăţişez locul ce păstrează forma ta.
Atunci mâinile mi se lungesc, coapsele-mi par a creşte, coastele până ce, ajungând la o suprapunere, capăt forma ta", îi spuse ea- o blondă în hanorac negru, lui- un tânăr uşor creol cu şapcă albă.
Stăteau cu obrazul lipiţi unul de celălalt. În decorul unui roman.
sâmbătă, octombrie 04, 2008
Preludiu în do minor BWV 934.Moderato
Nimeresc uneori în camera rece şi întunecoasă a tăcerii.
Mă sugrumă constant; cu ghearele ei nevăzute, ascuţite, taie în mine, despicându-mă, croindu-şi drum până în profunzimea fiinţei mele încât simt cum se scurge sufletul din mine.
Curg amintirile- picături sonore, de nestăvilit.
O ploaie dureroasă, şi fiecare strop cade cu o greutate de nesuportat.
Iar ceea ce rămâne sunt alte resturi de tăcere şi de gânduri de care se vor lovi cei ce mă cunosc, cei ce mă uită şi cei ce nu mă ştiu încă.
Mă sugrumă constant; cu ghearele ei nevăzute, ascuţite, taie în mine, despicându-mă, croindu-şi drum până în profunzimea fiinţei mele încât simt cum se scurge sufletul din mine.
Curg amintirile- picături sonore, de nestăvilit.
O ploaie dureroasă, şi fiecare strop cade cu o greutate de nesuportat.
Iar ceea ce rămâne sunt alte resturi de tăcere şi de gânduri de care se vor lovi cei ce mă cunosc, cei ce mă uită şi cei ce nu mă ştiu încă.
marți, septembrie 23, 2008
Correspondances
Cum poate mirosi Chanel Cristalle a Christian Dior?
Azi cerealele de dimineaţă au gustul copertelor de carton ale unui roman rus, sau ale unei cărţi de Rushdie.
Biblioteca de pe Magheru e un covrig cald, scoţând aburi delicioşi într-o după-amiază de septembrie când viaţa universitară adie,ameninţătoare, plină de promisiuni, provocări şi accelerări ale bătăilor inimii.
Aseară, pe la nouă, ţineam în mână un buchet de trandafiri cu tijă subţire şi corole oranj, o felicitare englezească de la Cărtureşti şi micuţa broşă încuiată într-o cutie oranj sidefat.
Trei rândunele de metal aurit,cu ochi de sticlă verde, sclipitoare îşi întindeau pliscurile spre nişte firave bobiţe de coral.
V. m-a încredinţat că rândunelele vestesc norocul.
În apropierea Bisericii Ruse, cu turlele ei răsucite, noaptea capătă o altă consistenţă. Acolo stelele sunt mai clare decât în altă parte a Bucureştiului central. Cerul deasupra Bisericii Ruse, cerul rus al unei nopţi moscovite când aerul miroase a iarnă.
Aerul tare şi proaspăt purtând amintirea dimineţilor din Rosenau,pline de lenevie,mirosul cearşafurilor.
Sau mirosul răscolitor al frunzelor arse, cu particule de cenuşă ridicându-se spre cer, ca nişte funigei, în timp ce în memorie se aud pasaje complicate dintr-unul din studiile pentru flaut ale lui A.B.Fürstenau.
Azi cerealele de dimineaţă au gustul copertelor de carton ale unui roman rus, sau ale unei cărţi de Rushdie.
Biblioteca de pe Magheru e un covrig cald, scoţând aburi delicioşi într-o după-amiază de septembrie când viaţa universitară adie,ameninţătoare, plină de promisiuni, provocări şi accelerări ale bătăilor inimii.
Aseară, pe la nouă, ţineam în mână un buchet de trandafiri cu tijă subţire şi corole oranj, o felicitare englezească de la Cărtureşti şi micuţa broşă încuiată într-o cutie oranj sidefat.
Trei rândunele de metal aurit,cu ochi de sticlă verde, sclipitoare îşi întindeau pliscurile spre nişte firave bobiţe de coral.
V. m-a încredinţat că rândunelele vestesc norocul.
În apropierea Bisericii Ruse, cu turlele ei răsucite, noaptea capătă o altă consistenţă. Acolo stelele sunt mai clare decât în altă parte a Bucureştiului central. Cerul deasupra Bisericii Ruse, cerul rus al unei nopţi moscovite când aerul miroase a iarnă.
Aerul tare şi proaspăt purtând amintirea dimineţilor din Rosenau,pline de lenevie,mirosul cearşafurilor.
Sau mirosul răscolitor al frunzelor arse, cu particule de cenuşă ridicându-se spre cer, ca nişte funigei, în timp ce în memorie se aud pasaje complicate dintr-unul din studiile pentru flaut ale lui A.B.Fürstenau.
vineri, septembrie 19, 2008
Visul pictat
-"Mă nasc în fiecare dimineaţă din ţesătura imprecisă a visele mele de seară. Nici atunci nu pot ieşi din această stare, din acest oraş care mă strânge ca o piele.
Nu mai fac demult literatură, ci scriu cu propria mea viaţă.
De prea mult timp târăsc cu mine în oraş imagini de neuitat, imagini pe care le simt cu o intensitate dureroasă. Iar acum a sosit momentul să le scot la lumină, altfel ar rămâne ca multe altele, depuse undeva în colţurile minţii, putrezind încetul cu încetul.
Nu destructurez lumea, ci o reclădesc până la auto-identificare.
Mut pietrele de temelie ale clădirilor scorojite de tencuială şi luminez vitrinele magazinelor scumpe, cu viaţă scurtă, în care nu intru niciodată.
De ceva vreme mă nelinişteşte silueata vagă a unei tinere, cu ochi acuzatori, purtând un trenci mov,urmărindu-mă aproape schizoid prin oraş; în fiecare vitrină îi văd reflectat chipul care seamănă vag cu cel al meu.
Sunt undeva sus, cu palmele facute căuş deasupra întregului oraş. Şi simt cum bate ca o inimă.
Cam ca atunci când ţii pentru câteva clipe în palme o vrabie, intrată întâmplător pe balcon,atât ameţită de spaimă încât îi îngheţă glasul, dar inima continuă să bată într-un ritm alert. Apoi o redai suratelor ei, şi mesteacănului căruia îi aparţine.
Sunt dincolo de starea de corporalitate, într-o desprindere de sine.
Aşa o privesc pe fata reflectată în geamurile vitrinelor librăriilor."
O poţi vedea de departe, plutind pe Bulevardul Magheru, printre trecătorii care alcătuiesc ziduri mişcătoare de carne vie şi veşminte.
Are un zâmbet imperceptibil pe chip.
O poţi vedea de departe, sprijinind pe gâtul său marmorean, pe care se observă venele fine, greutatea imensă a Bucureştiului. Dar azi Calea Victoriei îi pare uşoară ca o panglică.
Cu paşi puţin stângaci ea descinde în oraş, sprijinind greutatea acelei lumi pe umerii săi plăpânzi.
Iar vrăbiile spintecă aerul rece, trecând atât de aproape de genunchii fetei, încât ar fi putut simţi lovitura tâmplei lor minuscule, de materialul negru al pantalonilor.
Pentru cât timp şi-ar mai putea păstra verticalitatea absolută?
Ea e Venus cu sertare.
Ea e Venus înainte de a-şi pierde braţele.
Braţul sale imense pe care îl întinde spre oraş şi cuprinde totul;
braţul său vânjos, trainic mângâiind şi apropiind cărţile tarabelor de la Universitate, florile ţigăncilor, aducând totul în proximitatea sa.
Nu mai fac demult literatură, ci scriu cu propria mea viaţă.
De prea mult timp târăsc cu mine în oraş imagini de neuitat, imagini pe care le simt cu o intensitate dureroasă. Iar acum a sosit momentul să le scot la lumină, altfel ar rămâne ca multe altele, depuse undeva în colţurile minţii, putrezind încetul cu încetul.
Nu destructurez lumea, ci o reclădesc până la auto-identificare.
Mut pietrele de temelie ale clădirilor scorojite de tencuială şi luminez vitrinele magazinelor scumpe, cu viaţă scurtă, în care nu intru niciodată.
De ceva vreme mă nelinişteşte silueata vagă a unei tinere, cu ochi acuzatori, purtând un trenci mov,urmărindu-mă aproape schizoid prin oraş; în fiecare vitrină îi văd reflectat chipul care seamănă vag cu cel al meu.
Sunt undeva sus, cu palmele facute căuş deasupra întregului oraş. Şi simt cum bate ca o inimă.
Cam ca atunci când ţii pentru câteva clipe în palme o vrabie, intrată întâmplător pe balcon,atât ameţită de spaimă încât îi îngheţă glasul, dar inima continuă să bată într-un ritm alert. Apoi o redai suratelor ei, şi mesteacănului căruia îi aparţine.
Sunt dincolo de starea de corporalitate, într-o desprindere de sine.
Aşa o privesc pe fata reflectată în geamurile vitrinelor librăriilor."
O poţi vedea de departe, plutind pe Bulevardul Magheru, printre trecătorii care alcătuiesc ziduri mişcătoare de carne vie şi veşminte.
Are un zâmbet imperceptibil pe chip.
O poţi vedea de departe, sprijinind pe gâtul său marmorean, pe care se observă venele fine, greutatea imensă a Bucureştiului. Dar azi Calea Victoriei îi pare uşoară ca o panglică.
Cu paşi puţin stângaci ea descinde în oraş, sprijinind greutatea acelei lumi pe umerii săi plăpânzi.
Iar vrăbiile spintecă aerul rece, trecând atât de aproape de genunchii fetei, încât ar fi putut simţi lovitura tâmplei lor minuscule, de materialul negru al pantalonilor.
Pentru cât timp şi-ar mai putea păstra verticalitatea absolută?
Ea e Venus cu sertare.
Ea e Venus înainte de a-şi pierde braţele.
Braţul sale imense pe care îl întinde spre oraş şi cuprinde totul;
braţul său vânjos, trainic mângâiind şi apropiind cărţile tarabelor de la Universitate, florile ţigăncilor, aducând totul în proximitatea sa.
miercuri, septembrie 03, 2008
Oamenii nu mai seamănă cu corăbiile lor
S-a întins pe valuri, şi-a cufundat capul în apă şi a închis ochii.
Cu respiraţia îngreunată, a început să despartă ritmic valurile calde de cele reci.
Îşi simţea trupul încordat, atârnând tot mai greu spre adâncuri, dar continua să se ţină cu palmele de valuri.
Simţea că în orice clipă trupul îi va ceda, şi totuşi trebuia să înainteze.
Până la urmă doar aşa putea fi cel mai aproape de mirajul zborului.
Femeie cărând în scurta sa viaţă fericirea, povestea sa proprie, bucuriile ca nişte valuri calde, amintirile, imaginile adunate.
De acum tălpile sale nu mai atingeau nisipul, ci împroşcau cu mişcări scurte apa sărată, aproape delicioasă.
Un pui de pescăruş aflat în faţa sa stătea nestingherit, netemător, sfindând-o parcă.
Şi într-un joc, cu o plăcere copilăroasă, stropi mica pasăre ce nu parea a ţine sema de pericol. Abia la al treile asalt al stopilor îşi luă zborul.
Pretutindeni vocea mării.
Atunci îşi aduse aminte că glasul acela îl mai auzise cu două săptămâni în urmă, prin telefon, când el o sunase de departe.
Inspiră.
Fu surprinsă de un val care îi mătură cu delicateţe trupul alungit, răvâşindu-i şuviţele de păr.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când ieşi din apă, trupul îi părea străin. Privindu-se din afară, văzu corpul unei femei cu gât lung, mers îngreunat şi repiraţie tăiată.
Atunci s-a întins pe nisipul răcoros, şi-a lungit picioarele ude, tălpile şi se chirci undeva aproape de ţărm ca o scoică, împreunându-şi palmele, strângându-şi genunchii la piept şi părul din care încă mai picurau stropii săraţi asemeni lacrimilor.
Cu respiraţia îngreunată, a început să despartă ritmic valurile calde de cele reci.
Îşi simţea trupul încordat, atârnând tot mai greu spre adâncuri, dar continua să se ţină cu palmele de valuri.
Simţea că în orice clipă trupul îi va ceda, şi totuşi trebuia să înainteze.
Până la urmă doar aşa putea fi cel mai aproape de mirajul zborului.
Femeie cărând în scurta sa viaţă fericirea, povestea sa proprie, bucuriile ca nişte valuri calde, amintirile, imaginile adunate.
De acum tălpile sale nu mai atingeau nisipul, ci împroşcau cu mişcări scurte apa sărată, aproape delicioasă.
Un pui de pescăruş aflat în faţa sa stătea nestingherit, netemător, sfindând-o parcă.
Şi într-un joc, cu o plăcere copilăroasă, stropi mica pasăre ce nu parea a ţine sema de pericol. Abia la al treile asalt al stopilor îşi luă zborul.
Pretutindeni vocea mării.
Atunci îşi aduse aminte că glasul acela îl mai auzise cu două săptămâni în urmă, prin telefon, când el o sunase de departe.
Inspiră.
Fu surprinsă de un val care îi mătură cu delicateţe trupul alungit, răvâşindu-i şuviţele de păr.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când ieşi din apă, trupul îi părea străin. Privindu-se din afară, văzu corpul unei femei cu gât lung, mers îngreunat şi repiraţie tăiată.
Atunci s-a întins pe nisipul răcoros, şi-a lungit picioarele ude, tălpile şi se chirci undeva aproape de ţărm ca o scoică, împreunându-şi palmele, strângându-şi genunchii la piept şi părul din care încă mai picurau stropii săraţi asemeni lacrimilor.
luni, septembrie 01, 2008
Femeia cu sandale roşii
"- Ceea ce a mai rămas din vechea mea viaţă este cicatricea vălurită de pe piciorul drept- un semn răsărit brusc în apropierea gleznei,ca o semilună.", spuse cu un tremollo uşor al vocii, femeia costumată în in alb, sorbind încet din latté-ul Macchiato.
I-am privit atunci, fără să vreau, gleznele subţiri, uşor rotunjite, ce se profilau cu delicateţe din sandalele de piele întoarsă, vişinie.
Era exact acel tip de femeie care putea stârni pasiuni, doruri.
Doar văzând-o pe stradă, îţi doreai brusc să o cunoşti, fie că erai bărbat sau femeie.
În primul caz din dorinţa de a fi în compania ei, de a te bucura de privirile din ochii săi tulburători, de a-i simţi parfumul, schimbările aproape insesizabile din glas, gesturile delicate.
Când am văzut-o întâia oară plutea pe Calea Victoriei, cu hainele fluturandu-i pe langă trup, într-o senzuală fragilitate a fiinţei.
Era prima zi de toamnă, cu razele soarelui ce încep uşor-uşor să pălească, cu acea lumină lichefiată a după-amiezei când trecătorii străbat oraşul purtând în ei amintirile, aromele verii, neîmplinirile.
Coborâsem să plătesc telefonul, fără perspective, cu toate ideile acestei lumi învălmăşindu-mi-se în minte, lovindu-mă ca de obicei de privirile trecătorilor, simţindu-mă ca în New York-ul anilor '30, în preajma Palatului telefoanelor impresionant prin solzii săi de marmură.
Mă gândeam cum este să stai pe acoperişul acelei clădiri central-bucureştene,una dintre puţinele deţinătoare de terasă,un soi de grădină suspendată a Semiramidei, cu arbori umbroşi.
Uneori, când priveşti spre înălţimile clădirilor simţi acea desprindere de oraş, de trecători, chiar de facturi. Eşti undeva plutind deasupra Cercului Militar sau a Casei Capşa şi numai o femeia te poate aduce cu picioarele pe pământ. Sau dimpotrivă.
Pe femeia cu sandale roşii o observasem cam de la o sută de metri distanţă, apropiindu-se ca o gazelă de mine.
Încet, unduindu-se din fiecare fibră a trupului de o vărstă imprecisă, greu de ghicit prin mişcări, trecea pe fostul Pod al Mogoşoaiei.
Adâncită în gânduri, surprinsă de proprii săi paşi arăta a fi unele din acele femei pe care nu aveai cum să nu le remarci. O apariţie în prima zi de toamnă. Văzusem că purta sandale roşii.
Atunci am ştiut că nu vroiam să o pierd din ochi, să imi scape, aşa că am traversat pe celălalt trotuar cu o îndrăzneală necaracteristică, pentru a o putea avea în faţa ochilor. Îmi doream să-i privesc spatele,revărsarea părului pe umeri,ţinuta, pulpele, dar mai ales călcâiele şi glezenele înfăşurate în baretele de piele ale sandalelor. Nu pentru că m-aş fi îndrăgostit brusc de trupul ei, ci tocmai pentru că simţeam că acea femeie avea o poveste.
Şi tocmai datorită promisiunii acelei poveşti pe care o căra în urma sa, am îndrăznit să mă apropii.
Radia pe stradă, vărsând lumină pe oriunde trecea, lăsând o abia perceptibilă adiere de parfum- flori de tei şi lemn dulce, un miros amar, rafinat impregnat în pielea sa. Aerul se înfiora pe lângă ea, şoferii conduceau parcă mai calm, sustraşi de griji, văzând-o pe cea care îşi derula farmecul feminităţii înaintea ochilor lor.
Nu era o făptură oarecare.
Aşa cum obişnuia să îşi fixeze privirea în ochii trecătorilor, să le sondeze gândurile, ca şi cum ar fi încercat preţ de câteva secunde să stabilească o relaţie cu fiecare bărbat sau femeie pe care îi vedea. Într-un oraş în care nu vei întâlni niciodată de două ori aceleaşi chipuri.
Bineînţeles că era dureros- să îţi încredinţezi pentru câteva clipe privirea unor necunoscuţi; nici n-ar fi putut da o explicaţie pentru un astfel de gest neobişnuit pe care îl făcea de când se ştia (din ce în ce mai bine, parcă, în ultima vreme- arta de a se abandona în ochii bucureştenilor, ajunsese un ritual cunoscut numai de ea şi de bitum-ul străzilor).
Se închipuia făcând parte din viaţa oamenilor pe care îi întâlnea.
Brusc, acel bătrân aplecat de spate, cu haină elegantă, pantofi negri proaspăt lustruiţi putea fi un potenţial bunic; tânărul îmbrăcat în costum de blugi,cu chip inteligent şi plăcut, ochi verzi ascunşi în spatele ochelarilor poate ar fi fost un posibil iubit, femeia cu picioare subţiri şi tocuri ameţitor de înalte ar fi fost o eventuală soră. Această distribuire a rolurilor îi punea imaginaţia în mişcare, construia roluri conform cărora fiecare om întâlnit avea locul său într-un compartiment bine stabilit al unui destin posibil.
Din acest punct de vedere, te-ai fi putut considera un călător fericit, cu un destin legat de cel al frumoasei fiinţe cu preocupări bizare.
I-am privit atunci, fără să vreau, gleznele subţiri, uşor rotunjite, ce se profilau cu delicateţe din sandalele de piele întoarsă, vişinie.
Era exact acel tip de femeie care putea stârni pasiuni, doruri.
Doar văzând-o pe stradă, îţi doreai brusc să o cunoşti, fie că erai bărbat sau femeie.
În primul caz din dorinţa de a fi în compania ei, de a te bucura de privirile din ochii săi tulburători, de a-i simţi parfumul, schimbările aproape insesizabile din glas, gesturile delicate.
Când am văzut-o întâia oară plutea pe Calea Victoriei, cu hainele fluturandu-i pe langă trup, într-o senzuală fragilitate a fiinţei.
Era prima zi de toamnă, cu razele soarelui ce încep uşor-uşor să pălească, cu acea lumină lichefiată a după-amiezei când trecătorii străbat oraşul purtând în ei amintirile, aromele verii, neîmplinirile.
Coborâsem să plătesc telefonul, fără perspective, cu toate ideile acestei lumi învălmăşindu-mi-se în minte, lovindu-mă ca de obicei de privirile trecătorilor, simţindu-mă ca în New York-ul anilor '30, în preajma Palatului telefoanelor impresionant prin solzii săi de marmură.
Mă gândeam cum este să stai pe acoperişul acelei clădiri central-bucureştene,una dintre puţinele deţinătoare de terasă,un soi de grădină suspendată a Semiramidei, cu arbori umbroşi.
Uneori, când priveşti spre înălţimile clădirilor simţi acea desprindere de oraş, de trecători, chiar de facturi. Eşti undeva plutind deasupra Cercului Militar sau a Casei Capşa şi numai o femeia te poate aduce cu picioarele pe pământ. Sau dimpotrivă.
Pe femeia cu sandale roşii o observasem cam de la o sută de metri distanţă, apropiindu-se ca o gazelă de mine.
Încet, unduindu-se din fiecare fibră a trupului de o vărstă imprecisă, greu de ghicit prin mişcări, trecea pe fostul Pod al Mogoşoaiei.
Adâncită în gânduri, surprinsă de proprii săi paşi arăta a fi unele din acele femei pe care nu aveai cum să nu le remarci. O apariţie în prima zi de toamnă. Văzusem că purta sandale roşii.
Atunci am ştiut că nu vroiam să o pierd din ochi, să imi scape, aşa că am traversat pe celălalt trotuar cu o îndrăzneală necaracteristică, pentru a o putea avea în faţa ochilor. Îmi doream să-i privesc spatele,revărsarea părului pe umeri,ţinuta, pulpele, dar mai ales călcâiele şi glezenele înfăşurate în baretele de piele ale sandalelor. Nu pentru că m-aş fi îndrăgostit brusc de trupul ei, ci tocmai pentru că simţeam că acea femeie avea o poveste.
Şi tocmai datorită promisiunii acelei poveşti pe care o căra în urma sa, am îndrăznit să mă apropii.
Radia pe stradă, vărsând lumină pe oriunde trecea, lăsând o abia perceptibilă adiere de parfum- flori de tei şi lemn dulce, un miros amar, rafinat impregnat în pielea sa. Aerul se înfiora pe lângă ea, şoferii conduceau parcă mai calm, sustraşi de griji, văzând-o pe cea care îşi derula farmecul feminităţii înaintea ochilor lor.
Nu era o făptură oarecare.
Aşa cum obişnuia să îşi fixeze privirea în ochii trecătorilor, să le sondeze gândurile, ca şi cum ar fi încercat preţ de câteva secunde să stabilească o relaţie cu fiecare bărbat sau femeie pe care îi vedea. Într-un oraş în care nu vei întâlni niciodată de două ori aceleaşi chipuri.
Bineînţeles că era dureros- să îţi încredinţezi pentru câteva clipe privirea unor necunoscuţi; nici n-ar fi putut da o explicaţie pentru un astfel de gest neobişnuit pe care îl făcea de când se ştia (din ce în ce mai bine, parcă, în ultima vreme- arta de a se abandona în ochii bucureştenilor, ajunsese un ritual cunoscut numai de ea şi de bitum-ul străzilor).
Se închipuia făcând parte din viaţa oamenilor pe care îi întâlnea.
Brusc, acel bătrân aplecat de spate, cu haină elegantă, pantofi negri proaspăt lustruiţi putea fi un potenţial bunic; tânărul îmbrăcat în costum de blugi,cu chip inteligent şi plăcut, ochi verzi ascunşi în spatele ochelarilor poate ar fi fost un posibil iubit, femeia cu picioare subţiri şi tocuri ameţitor de înalte ar fi fost o eventuală soră. Această distribuire a rolurilor îi punea imaginaţia în mişcare, construia roluri conform cărora fiecare om întâlnit avea locul său într-un compartiment bine stabilit al unui destin posibil.
Din acest punct de vedere, te-ai fi putut considera un călător fericit, cu un destin legat de cel al frumoasei fiinţe cu preocupări bizare.
sâmbătă, august 30, 2008
Urbana
tuturor trecătorilor care m-au văzut fără a mă (re)cunoaşte vreodată
Sub strada oraşului curge sângele meu ;
îl aud cum pulsează sub conducte, sub canal
zgomotul acestui mare organism
se loveşte de mine ca valurile mării.
Uneori mă lipesc atât de aproape de zidul universităţii, încât parcă aş vrea să devin o crustă a acestui mega-organism, sau să-i intru în toţi porii, integrându-mă.
Când plouă, din ochiul Bucureştiului cad lacrimi mari, continue.
Bucureştiul ăsta de toate zilele e plin de oameni cu palme bătătorite,
De femei ce-şi arată curiozitatea prin priviri scrutătoare,
De vitrine prăfuite, ce dau mereu senzaţia de improvizat.
Foetuşii încep să se obişnuiască încă din pântecele mamelor cu zgomotul său, cu lumina sa. Apoi visează zilele când vor întâlni zebrele .Adică trecerile de pietoni, mereu enigmatice, fascinante pentru ei, viitorii preşcolari.
În Bucureşti cerşetorii vânează zonele strategice. Şi te obişnuieşti cu ei atât de mult încât
par a se integra decorului, ca nişte forme stranii de arhitectură urbană.( Un gen de pitici vii şi cenuşii).
Şoseaua de beton nu e decât o altă textură a pielii mele.
Uneori vara, în ore târzii, trotuarele umede păreau frânturi din pielea unui şarpe. Mai târziu mi-am dat seama că nu erau nimic altceva decât metamorfozarea epidermei mele.
Dacă te apropii de Palatul Cantacuzino îmi vei observa venele- conducte ruginite, groase cât un trunchi de om, suspendate de fundaţia unui viitor bloc.
Corpul meu e oraşul meu, totul se reduce la acea organicitate urbană.
Oraşele dăinuiesc prin noi şi în fiecare zi fac faţă unui proces înspăimântător
Când merg, trecătorii îşi lasă mereu in urmă zgomotul trecerii lor timp de câteva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinţa. Iar eu mă lovesc de acele frânturi de zgomot ce rămân atârnate, ca nişte scame ale oraşului.
Cel mai tare în Bucureşti mă înfricoşează când trebuie să cobor scările.
Atunci îngerul meu mă părăseşte fără nici un cuvânt. Simt acea bruscă rupere de sine şi întemniţare într-un fel de Carceri ale lui Piranesi.
Şi doar alunecarea printre trecători readuce eliberarea, disoluţia, mişcarea fluidă a unui oraş în tine.
Sub strada oraşului curge sângele meu ;
îl aud cum pulsează sub conducte, sub canal
zgomotul acestui mare organism
se loveşte de mine ca valurile mării.
Uneori mă lipesc atât de aproape de zidul universităţii, încât parcă aş vrea să devin o crustă a acestui mega-organism, sau să-i intru în toţi porii, integrându-mă.
Când plouă, din ochiul Bucureştiului cad lacrimi mari, continue.
Bucureştiul ăsta de toate zilele e plin de oameni cu palme bătătorite,
De femei ce-şi arată curiozitatea prin priviri scrutătoare,
De vitrine prăfuite, ce dau mereu senzaţia de improvizat.
Foetuşii încep să se obişnuiască încă din pântecele mamelor cu zgomotul său, cu lumina sa. Apoi visează zilele când vor întâlni zebrele .Adică trecerile de pietoni, mereu enigmatice, fascinante pentru ei, viitorii preşcolari.
În Bucureşti cerşetorii vânează zonele strategice. Şi te obişnuieşti cu ei atât de mult încât
par a se integra decorului, ca nişte forme stranii de arhitectură urbană.( Un gen de pitici vii şi cenuşii).
Şoseaua de beton nu e decât o altă textură a pielii mele.
Uneori vara, în ore târzii, trotuarele umede păreau frânturi din pielea unui şarpe. Mai târziu mi-am dat seama că nu erau nimic altceva decât metamorfozarea epidermei mele.
Dacă te apropii de Palatul Cantacuzino îmi vei observa venele- conducte ruginite, groase cât un trunchi de om, suspendate de fundaţia unui viitor bloc.
Corpul meu e oraşul meu, totul se reduce la acea organicitate urbană.
Oraşele dăinuiesc prin noi şi în fiecare zi fac faţă unui proces înspăimântător
Când merg, trecătorii îşi lasă mereu in urmă zgomotul trecerii lor timp de câteva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinţa. Iar eu mă lovesc de acele frânturi de zgomot ce rămân atârnate, ca nişte scame ale oraşului.
Cel mai tare în Bucureşti mă înfricoşează când trebuie să cobor scările.
Atunci îngerul meu mă părăseşte fără nici un cuvânt. Simt acea bruscă rupere de sine şi întemniţare într-un fel de Carceri ale lui Piranesi.
Şi doar alunecarea printre trecători readuce eliberarea, disoluţia, mişcarea fluidă a unui oraş în tine.
Poem pentru Aglaja
S-a trezit într-o dimineaţă şi a aflat oraşul părăsit
şi cerul îngheţat, lăţindu-se ca o pată pe fereastră.
Ziua aceea avea culoarea lacului Zurich,
( cu o zi înainte, cerul părea pictat de Tiţian,
iar magnoliile stăteau să explodeze în flori).
Acum era atât de singură, încât auzea cum bate vântul
în sine şi cum cădeau stropii de ploaie.
Venise clipa în care poţi sparge tăcerea asemenea unor vitralii
şi îţi poţi căuta propria ta bucată de cer.
Oraş pustiu şi gol, fără ca privirea niciunui trecător să-ţi rămână
suspendată în memorie.
Totuşi, în locul unui petec de cer, se iveşte o frânghie subţire cât să stea
pe ea ultima suflare.
În imposibilitatea de a rămâne suspendat, aţa se rupe, întinsă de timp
Şi fără nici un presentiment, ba chiar cu multă dorinţă,
ziua cade în gol, închizându-şi pleoapa.
Şi nu mai există timp,
şi nu mai există albastrul lacului Zurich
ci doar tăcerea pe care o poţi tăia
la nesfârşit,
la nesfârşit.
şi cerul îngheţat, lăţindu-se ca o pată pe fereastră.
Ziua aceea avea culoarea lacului Zurich,
( cu o zi înainte, cerul părea pictat de Tiţian,
iar magnoliile stăteau să explodeze în flori).
Acum era atât de singură, încât auzea cum bate vântul
în sine şi cum cădeau stropii de ploaie.
Venise clipa în care poţi sparge tăcerea asemenea unor vitralii
şi îţi poţi căuta propria ta bucată de cer.
Oraş pustiu şi gol, fără ca privirea niciunui trecător să-ţi rămână
suspendată în memorie.
Totuşi, în locul unui petec de cer, se iveşte o frânghie subţire cât să stea
pe ea ultima suflare.
În imposibilitatea de a rămâne suspendat, aţa se rupe, întinsă de timp
Şi fără nici un presentiment, ba chiar cu multă dorinţă,
ziua cade în gol, închizându-şi pleoapa.
Şi nu mai există timp,
şi nu mai există albastrul lacului Zurich
ci doar tăcerea pe care o poţi tăia
la nesfârşit,
la nesfârşit.
joi, mai 01, 2008
Ritmuri ale respiraţiei
Prima gură de aer
Zi de Vinerea Mare.
Ora 9:30, în interiorul facultăţii de litere studenţii şi scriitorii se scurg de-a lungul Holului de marmura.
Simt că este sărbătoare. Poate fi efectul placebo, dar ziua asta are o încărcătură; nu doar religioasă.
Într-un amfiteatru respir acelaşi aer cu un scriitor indian, unul italian si mai mulţi români
O întâlnire cu trei individualităţi ,cu trei entităţi care emană idei. Percep tensiunea din încăperea cu pereţii albi care parcă aşteaptă asemeni unor coli de hârtie, aşezarea ideilor vorbitorilor.
Karma scriitorului indian este atât de puternică încât se loveşte de a mea, apoi începe acea duelare de energii. Inspir exotismul cuvintelor sale.
Şansa de a percepe vocile unor scriitori, de a le inspira vocea şi gândurile, de a le urmări cu privirea fiinţa. Încerc să-mi controlez reacţiile, ritmul respiraţiei, gesturile, dar corpul nu te mai ascultă.
În acest timp pot observa mişcările adiacente din sală: scriitoarea aceea îşi îndreaptă mânecile de mătase, misterioase, etalate ca deschiderea aripilor unui fluture sau precum corola unei petunii. Autoarea Exuviilor.
Vocile străine îmi devin familiare, iar ritmicitatea cuvintelor capătă parcă, o funcţie de ritual.
Respir parfumul unei dame curioase, interesată de numele celor care vorbesc.
Dezbaterea se poartă în engleză, italiană şi franceză.
Şi indiferent de cele trei limbi, scriitorii mei de pe tărâmuri diverse par a grăi în româneşte. Undeva, există un element unificator, intrinsec. De aceea, asemenea lui Fernando Pessoa voi spune: „Patria mea este limba mea”.
A doua inspiraţie
Cuvintele mă dor.
Cuvintele sunt fiicele mele, sunt identitatea mea şi ceea ce mă defineşte.
Ele parcurg de fiecare dată un dureros proces- de la zămislire până la expulzarea lor în mediu.
Cuvintele îmi cresc pe buze, pe piele, ele sunt elementul meu vital.
Am încercat uneori să fug de ele, să le uit, să le las să putrezească undeva în adâncul minţii, dar revin mereu la suprafaţă.
Apoi încep să respir.
Alerg. Vehicolul alergării mele este limba (cum spunea scriitorul indian Shashi Tharoor), iar vocea mea lăuntrică este tocmai modul în care se manifestă lectura în spaţiul psihicului. Vocea mea interioară, acea voce de lungă durată, de training neobosit, produsă fără ajutorul corzilor vocale, este zgomotul gândirii. Ea e cea mai fluidă, curgătoare, lipsită de organicitate şi tocmai de aceea, pură.
A ajunge să-ţi cunoşti adevărata voce presupune exerciţii de respiraţie- lecturi.
Asemenea unui yoghin, cititorul îşi va egaliza toate simţurile, ajungând la o lectură cu toate simţurile, cu toţi porii, la o lectură absolută.
Încep. Inspir. Alerg.
Prin Farrago, în interiorul pădurii, aproape de Homer Idlewilde, personajul lui Apperry. Sunt cititoarea care păşeşte pe umbra proiectată de personaj pe ramuri uscate de sequoia, sunt cu un pas în urma lui Homer, a Opheliei, a lui Duke escaladând Monunt Forever.
Apoi îmi închei jogging-ul lectorial, exerciţiile de respiraţie. Bătăile inimii îmi devin mai ritmice, pulsul mi se egalizează. De acum timpul se măsoară în pagini.
Viziune. A respira în mod impresionist. Muzică desenată
Ceea ce contează în viaţă este timing-ul, coordonarea între individ şi timp, dar nu mai puţin importantă este coordonarea dintre tine şi cei din jur. Dintre tine şi formele de frumos.
Cineva spunea odată că oamenii sunt ca o pictură impresionistă: când lumina cade bine şi stau la distanţa şi înălţimea potrivită, poţi aproape simţi vântul din pânză, dar dacă te apropii, vei vedea toate trăsăturile de penel si imperfecţiunile, şi totuşi, după un timp îndelungat privind liniile brutale şi incomplete, şi formele stângace, începi să înţelegi întregul şi când priveşti din nou tabloul îi vezi şi mai clar mesajul.
Oamenii sunt pânze incomplete, neterminate. Sau melodii desenate. Ca şi cum cineva ar transpune prin desen, în timpul unui concert, muzicienii interpretând., prin trasarea unor linii ferme. Liniile nu fac decât să înfăţişeze muzica.
„Impresionismul nu înseamnă, în esenţă, altceva decât pictura ajunsă la limita extremă a muzicalităţii” exprima Eugenio d’Ors.
Aşa cum te poţi apropia de un tablou inspirând culorile ce poară mireasma uleiurilor, sau privind crăpăturile din pânza lui Caspar David Friedrich- Călătorul pe marea norilor, ca nişte vene invizibile, pulsând sens, literatura ne reaşază fărâmele de sensibilitate, recompunându-ne o identitate şi un sens.
Zi de Vinerea Mare.
Ora 9:30, în interiorul facultăţii de litere studenţii şi scriitorii se scurg de-a lungul Holului de marmura.
Simt că este sărbătoare. Poate fi efectul placebo, dar ziua asta are o încărcătură; nu doar religioasă.
Într-un amfiteatru respir acelaşi aer cu un scriitor indian, unul italian si mai mulţi români
O întâlnire cu trei individualităţi ,cu trei entităţi care emană idei. Percep tensiunea din încăperea cu pereţii albi care parcă aşteaptă asemeni unor coli de hârtie, aşezarea ideilor vorbitorilor.
Karma scriitorului indian este atât de puternică încât se loveşte de a mea, apoi începe acea duelare de energii. Inspir exotismul cuvintelor sale.
Şansa de a percepe vocile unor scriitori, de a le inspira vocea şi gândurile, de a le urmări cu privirea fiinţa. Încerc să-mi controlez reacţiile, ritmul respiraţiei, gesturile, dar corpul nu te mai ascultă.
În acest timp pot observa mişcările adiacente din sală: scriitoarea aceea îşi îndreaptă mânecile de mătase, misterioase, etalate ca deschiderea aripilor unui fluture sau precum corola unei petunii. Autoarea Exuviilor.
Vocile străine îmi devin familiare, iar ritmicitatea cuvintelor capătă parcă, o funcţie de ritual.
Respir parfumul unei dame curioase, interesată de numele celor care vorbesc.
Dezbaterea se poartă în engleză, italiană şi franceză.
Şi indiferent de cele trei limbi, scriitorii mei de pe tărâmuri diverse par a grăi în româneşte. Undeva, există un element unificator, intrinsec. De aceea, asemenea lui Fernando Pessoa voi spune: „Patria mea este limba mea”.
A doua inspiraţie
Cuvintele mă dor.
Cuvintele sunt fiicele mele, sunt identitatea mea şi ceea ce mă defineşte.
Ele parcurg de fiecare dată un dureros proces- de la zămislire până la expulzarea lor în mediu.
Cuvintele îmi cresc pe buze, pe piele, ele sunt elementul meu vital.
Am încercat uneori să fug de ele, să le uit, să le las să putrezească undeva în adâncul minţii, dar revin mereu la suprafaţă.
Apoi încep să respir.
Alerg. Vehicolul alergării mele este limba (cum spunea scriitorul indian Shashi Tharoor), iar vocea mea lăuntrică este tocmai modul în care se manifestă lectura în spaţiul psihicului. Vocea mea interioară, acea voce de lungă durată, de training neobosit, produsă fără ajutorul corzilor vocale, este zgomotul gândirii. Ea e cea mai fluidă, curgătoare, lipsită de organicitate şi tocmai de aceea, pură.
A ajunge să-ţi cunoşti adevărata voce presupune exerciţii de respiraţie- lecturi.
Asemenea unui yoghin, cititorul îşi va egaliza toate simţurile, ajungând la o lectură cu toate simţurile, cu toţi porii, la o lectură absolută.
Încep. Inspir. Alerg.
Prin Farrago, în interiorul pădurii, aproape de Homer Idlewilde, personajul lui Apperry. Sunt cititoarea care păşeşte pe umbra proiectată de personaj pe ramuri uscate de sequoia, sunt cu un pas în urma lui Homer, a Opheliei, a lui Duke escaladând Monunt Forever.
Apoi îmi închei jogging-ul lectorial, exerciţiile de respiraţie. Bătăile inimii îmi devin mai ritmice, pulsul mi se egalizează. De acum timpul se măsoară în pagini.
Viziune. A respira în mod impresionist. Muzică desenată
Ceea ce contează în viaţă este timing-ul, coordonarea între individ şi timp, dar nu mai puţin importantă este coordonarea dintre tine şi cei din jur. Dintre tine şi formele de frumos.
Cineva spunea odată că oamenii sunt ca o pictură impresionistă: când lumina cade bine şi stau la distanţa şi înălţimea potrivită, poţi aproape simţi vântul din pânză, dar dacă te apropii, vei vedea toate trăsăturile de penel si imperfecţiunile, şi totuşi, după un timp îndelungat privind liniile brutale şi incomplete, şi formele stângace, începi să înţelegi întregul şi când priveşti din nou tabloul îi vezi şi mai clar mesajul.
Oamenii sunt pânze incomplete, neterminate. Sau melodii desenate. Ca şi cum cineva ar transpune prin desen, în timpul unui concert, muzicienii interpretând., prin trasarea unor linii ferme. Liniile nu fac decât să înfăţişeze muzica.
„Impresionismul nu înseamnă, în esenţă, altceva decât pictura ajunsă la limita extremă a muzicalităţii” exprima Eugenio d’Ors.
Aşa cum te poţi apropia de un tablou inspirând culorile ce poară mireasma uleiurilor, sau privind crăpăturile din pânza lui Caspar David Friedrich- Călătorul pe marea norilor, ca nişte vene invizibile, pulsând sens, literatura ne reaşază fărâmele de sensibilitate, recompunându-ne o identitate şi un sens.
vineri, aprilie 18, 2008
marți, aprilie 15, 2008
Carpaţii Orientali după-amiaza arabă
Necondiţionat, mi-a dat locul cu nr.20...e drept că îi spusesem că doream să stau undeva mai în spate şi neapărat pe partea dreaptă de cum intri în acel spaţiu mirosind aproape dulceag din cauza cărţilor vechi.
Podeaua scârţia la fiecare pas.
Pe locul cu numarul 19 stătea un tânăr cu piele măslinie, şi un şirag cu bobiţe de jad turquoise făcându-şi notiţe asupra Carpaţilor Orientali.
Dicţionarele Teora stăteau aranjate pe masă de bibliotecă. Printre ele, unul arab.
De obicei încerc să nu privesc spre cei de lângă mine, necunoscuţi.
Din timditate,
din delicateţe
Dar pielea sa era măslinie.
Apoi, după câteva minute( cam timpul care se scurge între citirea unor robaiuri de Khayyam) au venit doi prieteni ai tânărului cu bobiţe turquoise la gât. Au dat mâna jovial. Din spatele locului meu, la nr.21 şi 22 auzeam frânturi dintr-o conversaţie în română, spaniolă şi arabă.
Băniuam că ar fi efectul poeziilor citite, efectul literaturii persane, al lui Rudaki, Saadi, Hafez, Daghighi, ori Djami, Moulavi.
Dar nu, erau studenţii arabi din spatele meu, cu ochi negri, scânteietori.
Coincidentia.
Podeaua scârţia la fiecare pas.
Pe locul cu numarul 19 stătea un tânăr cu piele măslinie, şi un şirag cu bobiţe de jad turquoise făcându-şi notiţe asupra Carpaţilor Orientali.
Dicţionarele Teora stăteau aranjate pe masă de bibliotecă. Printre ele, unul arab.
De obicei încerc să nu privesc spre cei de lângă mine, necunoscuţi.
Din timditate,
din delicateţe
Dar pielea sa era măslinie.
Apoi, după câteva minute( cam timpul care se scurge între citirea unor robaiuri de Khayyam) au venit doi prieteni ai tânărului cu bobiţe turquoise la gât. Au dat mâna jovial. Din spatele locului meu, la nr.21 şi 22 auzeam frânturi dintr-o conversaţie în română, spaniolă şi arabă.
Băniuam că ar fi efectul poeziilor citite, efectul literaturii persane, al lui Rudaki, Saadi, Hafez, Daghighi, ori Djami, Moulavi.
Dar nu, erau studenţii arabi din spatele meu, cu ochi negri, scânteietori.
Coincidentia.
marți, aprilie 08, 2008
ecouri suprapuse simbolism
Blogul meu a inceput sa se scorojească, îi cade tencuiala, igrasie..
e o mansarda veche cu vedere spre facultatea de Istorie, în zilele de joi, după seminarii,înainte de cursul de teoria literaturii.
Acum sunt în etapa violetă. Nu evoc nimic bacovian, dar hainele mele sunt violete( de fapt, un lila plăcut, satinat), tot ce ating, asemeni regelui Midas, devine violet.
Amestec de parfumuri din Sephora: DKNY ceva cu miros de pepene galben şi măr verde (îl vizualizez pe Gaugain), Thierry Mugler ( un recipient de parfum ce pare un mare safir albastru), apoi multe sticluţe cât mai ciudate, surprinzătoare, atâtea mirosuri încât ameţesc. Şi nu-mi mai doresc decât să rămân introvertită 90%
e o mansarda veche cu vedere spre facultatea de Istorie, în zilele de joi, după seminarii,înainte de cursul de teoria literaturii.
Acum sunt în etapa violetă. Nu evoc nimic bacovian, dar hainele mele sunt violete( de fapt, un lila plăcut, satinat), tot ce ating, asemeni regelui Midas, devine violet.
Amestec de parfumuri din Sephora: DKNY ceva cu miros de pepene galben şi măr verde (îl vizualizez pe Gaugain), Thierry Mugler ( un recipient de parfum ce pare un mare safir albastru), apoi multe sticluţe cât mai ciudate, surprinzătoare, atâtea mirosuri încât ameţesc. Şi nu-mi mai doresc decât să rămân introvertită 90%
duminică, martie 30, 2008
Windows cu vedere spre Delft
În biblioteca de romanice, mirosul de mosc e atât de intens încât pare degajat din tomurile autorilor clasici : Cicero, Caesar şi stoicul Marc Aureliu.
Înseamnă că aroma latinei e de mosc.
Liniştea unei zile de sâmbătă se prelinge în cavernele viscerale.
O studentă –aplecată asupra unui volum de literatură italiană. E cu siguranţă decupată, descusută, translatată dintr-un tablou de Vermeer.
Ea e Dantelăreasa.
Aceleaşi plete blonde, luminoase, acelaşi cap rotund şi fragil. Aceeaşi concentrare profundă.
Nu ne aflăm totuşi în Delft, deşi lumina curge pe fereastră, se rostogoleşte în raze lichefiate şi cade pe capul ei.
Suntem în biblioteca de romanice,
Miroase a curat, a mosc, a bucăţi parchet proaspăt îmbinat, iar Dantelăreasa stă absorbită de lectura unui volum în limba italiană.
Din când în când, ritmic şi sacadat, loveşte butoanele unui laptop.
Ecranul e de fapt fereastra, e vederea spre Delft , şi ea, mica Dantelăreasă brodează absorbită, cuvinte ,
cu degete fine şi lungi,
brodează litere
pentru un referat.
O frântură de Olandă, dintr-un colţ al bibliotecii de limbi romanice.
Ora 12:55.
Pluriperspectivism.
Ceea ce readuce realitatea e zgomotul incisiv al tocurilor unei trecătoare.
Apoi, o pasăre îşi profilează umbra aripilor ( cu o anvergură de aproximativ treizeci de centimetri) pe bucăţile de ceramică (poate flamandă) ce alcătuiesc zidurile Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu”.
Care e oare arhitectura noastră interioară, launtrică, lăturalnică?
Dantelăreasa asta în blugi are laptop-ul unplugged. Curând se aude acordul distinct (precum zgomotul mereu altfel al ferestrelor) la închiderea Windows-ului.
Acum nimeni nu se mai află pe locul numărul 28,
Acum conturul siluetei sale ca de abur a dispărut.
Persistă mirosul greu şi-ameţitor de mosc şi ecoul unor paşi mici, cu tocuri dureros de a ascuţite, ce se pierd în distanţă şi în timp...
Înseamnă că aroma latinei e de mosc.
Liniştea unei zile de sâmbătă se prelinge în cavernele viscerale.
O studentă –aplecată asupra unui volum de literatură italiană. E cu siguranţă decupată, descusută, translatată dintr-un tablou de Vermeer.
Ea e Dantelăreasa.
Aceleaşi plete blonde, luminoase, acelaşi cap rotund şi fragil. Aceeaşi concentrare profundă.
Nu ne aflăm totuşi în Delft, deşi lumina curge pe fereastră, se rostogoleşte în raze lichefiate şi cade pe capul ei.
Suntem în biblioteca de romanice,
Miroase a curat, a mosc, a bucăţi parchet proaspăt îmbinat, iar Dantelăreasa stă absorbită de lectura unui volum în limba italiană.
Din când în când, ritmic şi sacadat, loveşte butoanele unui laptop.
Ecranul e de fapt fereastra, e vederea spre Delft , şi ea, mica Dantelăreasă brodează absorbită, cuvinte ,
cu degete fine şi lungi,
brodează litere
pentru un referat.
O frântură de Olandă, dintr-un colţ al bibliotecii de limbi romanice.
Ora 12:55.
Pluriperspectivism.
Ceea ce readuce realitatea e zgomotul incisiv al tocurilor unei trecătoare.
Apoi, o pasăre îşi profilează umbra aripilor ( cu o anvergură de aproximativ treizeci de centimetri) pe bucăţile de ceramică (poate flamandă) ce alcătuiesc zidurile Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu”.
Care e oare arhitectura noastră interioară, launtrică, lăturalnică?
Dantelăreasa asta în blugi are laptop-ul unplugged. Curând se aude acordul distinct (precum zgomotul mereu altfel al ferestrelor) la închiderea Windows-ului.
Acum nimeni nu se mai află pe locul numărul 28,
Acum conturul siluetei sale ca de abur a dispărut.
Persistă mirosul greu şi-ameţitor de mosc şi ecoul unor paşi mici, cu tocuri dureros de a ascuţite, ce se pierd în distanţă şi în timp...
sâmbătă, martie 29, 2008
something blue..
Reflexii in oglinda lui Kierkegaard
Ma simt ca in 20.008;
supersonic zboara
avioanele, un sommet de trei zile,
iar noi stam la seminar, in racoare, sprijiniti pe banci lacuite si dure de lemn,
ascultand teoriile lui Piaget si apriorismul kantian.
Iar eu imi ascult vocea. Servetelele colegei din Pucioasa miros a flori de mar.
Apoi facem masti din hartie, în timp ce ea dezgoleşte de poleiala rosie, o bomboană în forma de inimă.
Peste jumatate de oră plutesc peste un volum în franceză, ca Marc Chagall, zburând peste oraşe, târând după el culorile, pajiştile şi dealurile.
Aş putea alipi ochii celor din jur, fără a-şi pierde identitatea privirii.
imixtiune de imagini şi voci. Camerele, holul de marmură spune prea mult pentru ca eu să vorbesc.
Totuşi, există acea constrângere în a accepta totul, vizual.
"Îmi voi întoarce privirea- aceasta va fi singura mea negaţie".
Accept bucata de scotch care lipeşte covorul din bibliotecă, sau poate de fapt literatura engleză, de cea germană. Pe rafturi reci, de tabla crem stau cărţi. Unele noi, sfâşiate, cu mios dulceag, care lasă urme de praf pe degete, urme asemeni sângelui.
E o uriaşă anticamera, metafora bibliotecii-labirint?
Un loc pentru reginele din Meroé.
Francezi cu haine occientale şi cu baghete (da, acele pâini) trec prin faţa Bisericii.
Vântul muşca prea tare pentru douăzecişiopt martie.
Zi încheiată. Pe birou aşteaptă ceaiul de verbină cu flori de portocal, de la Carrefour.
Linişte la pachet ga - ran- ta- tă.
Poate că aşa nu voi mai visa cum expodează stelele, asemeni unor globuri de sticlă în frânturi reci, apoi în particule, pulbere şi atomi, sau în firimituri de oglindă.
Ma simt ca in 20.008;
supersonic zboara
avioanele, un sommet de trei zile,
iar noi stam la seminar, in racoare, sprijiniti pe banci lacuite si dure de lemn,
ascultand teoriile lui Piaget si apriorismul kantian.
Iar eu imi ascult vocea. Servetelele colegei din Pucioasa miros a flori de mar.
Apoi facem masti din hartie, în timp ce ea dezgoleşte de poleiala rosie, o bomboană în forma de inimă.
Peste jumatate de oră plutesc peste un volum în franceză, ca Marc Chagall, zburând peste oraşe, târând după el culorile, pajiştile şi dealurile.
Aş putea alipi ochii celor din jur, fără a-şi pierde identitatea privirii.
imixtiune de imagini şi voci. Camerele, holul de marmură spune prea mult pentru ca eu să vorbesc.
Totuşi, există acea constrângere în a accepta totul, vizual.
"Îmi voi întoarce privirea- aceasta va fi singura mea negaţie".
Accept bucata de scotch care lipeşte covorul din bibliotecă, sau poate de fapt literatura engleză, de cea germană. Pe rafturi reci, de tabla crem stau cărţi. Unele noi, sfâşiate, cu mios dulceag, care lasă urme de praf pe degete, urme asemeni sângelui.
E o uriaşă anticamera, metafora bibliotecii-labirint?
Un loc pentru reginele din Meroé.
Francezi cu haine occientale şi cu baghete (da, acele pâini) trec prin faţa Bisericii.
Vântul muşca prea tare pentru douăzecişiopt martie.
Nimeni nu mă vede. Mă ascund în spatele trecătorilor, ca cei care vin din direcţia opusă să nu mă vadă.
Reflexii în geamurile vitrinelor de pe bd.Elisabeta.
Zi încheiată. Pe birou aşteaptă ceaiul de verbină cu flori de portocal, de la Carrefour.
Linişte la pachet ga - ran- ta- tă.
Poate că aşa nu voi mai visa cum expodează stelele, asemeni unor globuri de sticlă în frânturi reci, apoi în particule, pulbere şi atomi, sau în firimituri de oglindă.
luni, martie 24, 2008
Fragmente din Journalul Adnanei - franturi
23 martie 2008
"Do not stare at light source"...cine ar crede ca un indemn tehnologic poate deveni motto?
A-ti incepe ziua cu psihologie intr-un amfiteatru racoros si a o incheia prin poezie urbana.
A aluneca pe strazi, printre trecatori, a continua obiceiul reflectarii in vitrinele magazinelor. "Bucurestiul meu e cel in care alunec printre trecatori si ceva ma atrage spre asfalt, picioarele imi devin grele. Cineva conduce trupul meu spre Piata Romana, pasii inodati, nesiguri si ingreunati, atrasi parca de o forta magnetica." Orasul e un vis, el dainuieste prin noi, traieste datorita noua. De aceea ii percep soseaua, strazile laturalnice, in noptile racoroase asemeni unei pieli umede, crapate cu multiple rani.
Orasul meu e viu. Si totusi de ce vad oameni morti umbland cu priviri goale? Nelinistiti si nelinistitori. Cand merg isi lasa mereu in urma zgomotul trecerii lor timp de cateva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinta. Iar eu, eu ma lovesc de acele franturi de zgomot ce raman atarnate, ca niste scame pe haine, in par, chiar pe tenisi.
Timp de cinci zile (uneori chair mai mult) trec pe un pod de lemn peste ruinele unui han. E cel mai scurt drum posibil ducandu-ma intr-un Lipscani interbelic.
Si asa orasul isi prelungeste viata in noi si noi in el. Si asa cladirile-mi graiesc. Fata nevazuta a orasului cand umbrele porumbeilor zboara la o mica distanta deasupra capului meu, jucand-se cu umbra lor. Si porumbeii fac cerc in jurul meu...
Linistea vine din noi.Nu-i asa, Adnana?
"Do not stare at light source"...cine ar crede ca un indemn tehnologic poate deveni motto?
A-ti incepe ziua cu psihologie intr-un amfiteatru racoros si a o incheia prin poezie urbana.
A aluneca pe strazi, printre trecatori, a continua obiceiul reflectarii in vitrinele magazinelor. "Bucurestiul meu e cel in care alunec printre trecatori si ceva ma atrage spre asfalt, picioarele imi devin grele. Cineva conduce trupul meu spre Piata Romana, pasii inodati, nesiguri si ingreunati, atrasi parca de o forta magnetica." Orasul e un vis, el dainuieste prin noi, traieste datorita noua. De aceea ii percep soseaua, strazile laturalnice, in noptile racoroase asemeni unei pieli umede, crapate cu multiple rani.
Orasul meu e viu. Si totusi de ce vad oameni morti umbland cu priviri goale? Nelinistiti si nelinistitori. Cand merg isi lasa mereu in urma zgomotul trecerii lor timp de cateva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinta. Iar eu, eu ma lovesc de acele franturi de zgomot ce raman atarnate, ca niste scame pe haine, in par, chiar pe tenisi.
Timp de cinci zile (uneori chair mai mult) trec pe un pod de lemn peste ruinele unui han. E cel mai scurt drum posibil ducandu-ma intr-un Lipscani interbelic.
Si asa orasul isi prelungeste viata in noi si noi in el. Si asa cladirile-mi graiesc. Fata nevazuta a orasului cand umbrele porumbeilor zboara la o mica distanta deasupra capului meu, jucand-se cu umbra lor. Si porumbeii fac cerc in jurul meu...
Linistea vine din noi.Nu-i asa, Adnana?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
%5B1%5D.jpg)
