Despre cărţile din viaţa mea

Stau acolo stivuite în vitrină, unele peste altele, îngrămădite, înfrigurate, tăcute şi neatinse de palmele nimănui.
Le simt sufocarea, iar prin transparenţa geamului le pot vedea aranjate sub lumina crepusculului. Şiruri de cărţi îngrămădite într-o îmbrăţişare cu copertele lor, cu paginile lor fine, dar tăioase.
Este colţul dinspre Librăria Humanitas Kretzulescu, cu arcadele ei de neuitat ce te fac să te întorci periodic în acel spaţiu. Să te întrebi dacă acele cărţi se vor reflecta la rândul lor în tine precum propria ta reflexie în geamurile librăriei.
Prima carte care îmi cade în mână de la editura Humanitas se află tocmai lângă uşă, lipită de sticla rece a vitrinei: Studia Phaenomenologica- Romanian Journal for Phenomenology, un volum colectiv, pe care îl deschid la un capitol cu titlu sugestiv „Life as a Style of Being”. Răsfoiesc paginile cu zgomotul unor valuri de hârtie, despărţindu-le, gest care îmi place să cred că îmi conferă o anumită putere în timp ce mâna îmi poposeşte pe Big Bang- Originea Universului de Simon Singh.
Sunt cele mai noi apariţii, iar librăria miroase a tuş, a hârtie proaspăt tăiată şi scoasă de sub tipar- un miros amărui, propriu, intim acelui spaţiu.
Paginile câtorva cărţi au rămas netăiate. Le desprind încet, ceremonios, cu o anumită teamă, gândindu-mă la cititorii din trecut care despărţeau paginile cu un coup-papier, eliberându-le suflul, sensul.
Umbra mea cade perpendicular pe alte titluri, lungindu-se, aşezându-se pe coperte. Lumina crepusculului o proiectează tocmai pe un volum cu titlu îndrăzneţ- Regele playboy- Carol II de un american pasionat de istoria României (imposibil să nu te întrebi oare de ce?), Paul D.Quinlan. Remarc faptul că nu e lipsită de fotografii ale familiei regale, cât şi de picanterii legate de senzuala Elena Lupescu.
Parcă la polul opus, însă doar la întinderea unei mâini depărtare se află un tom cu texte selecţionate din Novalis- Între veghe şi vis- Fragmente romantice; din prefaţă aflu că era profesor inginer geolog, iar într-o pagină deschisă întâmplător din Jurnalul său văd următoarea însemnare datând 5 mai, a 48-a zi : „De dimineaţă, ca de obicei, gândit la ea” (desigur,la Sophie, logodnica sa moartă de timpuriu).
Încă îngândurată, cartea lui Douglas Coupland Generaţia X mă readuce în secolul douăzeci şi unu. Subtitlul este sugestiv: Poveşti pentru cultura cu acceleraţie, la fel şi grafica sa care completează naraţiunile cu imagini de tip comics.
Apoi, între palmele mele ajunge un volum uriaş cu povestirile lui M. Bulgakov- Diavoliada, cu simboluri sovietice care se învârtesc într-un ritm ameţitor într-o lume halucinantă.
Pe coperta trei a cărţii stau scrise cuvintele autorului, ca o conştientizare a valorii sale: „Manuscrisele nu ard”, cuvintele celui care a început a medic şi a sfârşit ca scriitor.
Sunt cărţi care degajează o atmosferă de o anumită culoare, o scriitură într-o anume nuanţă, încât pot intui atmosfera unui roman urmărindu-i paginile. În Bulgakov, nuanţele se amestecă până la imposibilitatea identificării lor, spre a se despărţi din nou, paginile sale proiectează în faţa ochilor mult azuriu…sau poate este doar efectul vizual al unei coperte fascinante.
Sunt cărţi care exercită o influenţă atât de mare asupra mea, încât par a-şi prelungi lumea în propria noastră existenţă, o invadează, o umplu până este de nerecunoscut.
Atunci devine posibil fenomenul de a respira literatură, sau de a o auzi. Asta fac şi autorii romanului colectiv Rubik, un roman pe douăzeci şi opt de voci.
Mă aflu deja de jumătate de oră în librărie, răsfoind paginile ca într-un ritual bine stabilit, cu legi proprii, perfecţionându-mi până la desăvârşire legătura mea cu cartea.
Din desişul faptelor, din ritmicitatea fiecărei zile, aceste momente pline de intimitate par a scădea din automatismul gesturilor şi a da sens existenţei.
Pornesc apoi spre librăria de vizavi de Universitate, primitoare într-o după-amiază de noiembrie. Dincolo de vitrină, de pe coperta unei enciclopedii cu exploratori, de la editura Rao, Nansen aruncă priviri tulburătoare trecătorilor, iar un album de artă cu tablouri de G.Klimt îmi umple ochii de o feminină senzualitate.
Dar acest loc îmi dă senzaţia de acerbă compartimentare…mă îndrept spre Universitate, către zidurile ei unde anticariatele volante dau impresia de exotism în apusul ce se aşterne încet-încet peste oraş.
Într-un mod neaşteptat găsesc Curteanul (acel gentleman al Renaşterii italiene)al lui B.Castiglione pe treptele din faţa Universităţii, tremurând din toate fibrele sale de celuloză.
Cu coperte reci, o carte neatinsă în intimitatea paginilor sale de cititori, neîmplinită astfel, mi se oferea mie pentru prima oară. Fără ezitare am acceptat, plătindu-i cu inima uşoară preţul împlinirii sale, repudiind totodată, de piatra rece şi un volum de lirică armeană.
Explorarea mea continuă spre Librăria NOI, de la Sala Dalles. Încă de la intrare, strălucind, cu o luminozitate aparte observ un volum ce reuneşte cele 415 scrisori şi fragmente de corespondenţă ale lui V.van Gogh către fratele său, Theo. Titlul este minunat ales Dragă Theo. E o incursiune în intimitate, o întâlnire cu glasul protectiv şi sensibil al lui Vincent. Iată ce spune într-o scrisoare datând 31 mai 1872, Paris: „Am văzut ieri expoziţia lui Corot. Printre altele, era acolo şi o pânză: Muntele măslinilor. Sunt fericit că l-a pictat”. O frază scurtă, dar pe atât de relevantă şi o carte impregnată de personalitatea pictorului, a omului.
Observ individualitatea fiecărei librării din modul de aranjare a cărţilor: pe orizontală, pe verticală, sprijinindu-se unele pe altele într-o arhitectură a paginilor, copertelor şi cotoarelor. Atenţia îmi este atrasă de un volum într-o nuanţă irezistibilă- bordeaux, purtând numele Cristos versus Arizona al lui C. Jose Cela, câştigător al unui Nobel în 89. Cu adevărat surprinzător este faptul că întreg romanul pare o frază uriaşă care are punct tocmai la sfârşit, pe ultima pagină a cărţii.
Alături îi stă grandiosul roman al lui Peter Esterhazy, Harmonia caelestis. Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterhazy. Autorul ungar mă surprinde cu o frază oarecum paradoxală, dar veridică „E al dracu de greu să mintă omul dacă n-are ştiinţă de adevăr.”
Am ajuns la clipa în care nu mai reţin decât numele disparate ale autorilor, ale tomurilor. În beatitudinea care mă înconjoară nu mai simt decât textura unor cărţi cu pagini răcoroase, fine ca pielea obrazului unei fete, cărţi cu o anumită feminitate, unele iubitoare de lumină, altele de întuneric, cărţi cu doruri şi pagini învechite, cu miros dulceag şi pulbere uşor aspră care ţi se aşterne pe degete. Cărţi care îşi exercită puterea de seducţie asupra cititorilor şi nu în cele din urmă, cărţi care aşteaptă să îşi spună povestea până la capăt.

Cum putem trai fara vietile noastre

"Mai am şaizeci şi şapte de minute- cât arată cronometrul electric al maşinii de spălat vase, ca să îmi depăn povestea.
Luaţi loc, domnilor, fiecare are un scaun comod cu blat de lemn şi spătar, şi ascultaţi bine ce vă spun. Sunteţi invitaţii mei, se cuvine să ne cunoaştem mai bine spre a dispersa starea de stranietate sau strângerile de inimă care există între necunoscuţi.

Domnilor, eu sunt omul fără viaţă proprie, mă găsesc întotdeauna undeva la periferia existenţei, balansând între a fi şi a nu fi, între identitate şi non-identitate.
Ţara mea nu mai există, nici amintirile care am crezut că sunt ale mele, da de fapt nu îmi aparţinuseră vreodată, ci erau doar amintirle altora, subsumate şi integrate spre a umple golul meu interior.

Vocile celor din jur îmi par din ce în ce mai străine, auzindu-se ca din depărtare,sau din starea ce precede trezirea, după ce timp îndelungat ai rătăcit prin vis.

Asta mă face să mă întreb adesea dacă eu sunt cel ce a auzit, a văzut, dacă am avut vreodată cu adevărat o existenţă, un trecut, o copilărie, sau amintiri.

Sufletul meu capătă o greutate neobişnuită, atârnând din ce în ce mai greu, ca o placă de plumb gata să se prăbuşească din înalt, cu un zgomot asurzitor.
E o stare abisală, de cădere în golul întunecimii, este stare de cădere în sine.

Aud cum se ţine trecutul de mine, hârşâind. E acolo, fără să îl văd, e prezent ca sentimentul pe care îl ai uneori când cineva te urmăreşte de la spate, cu privirea.
Sunt vinovat, că mi-am dat uitării vechea viaţă, chipurile celor pe care îi cunoşteam de demult, orânduirea de altădată, şi oraşul acela care parcă mi s-a şters din memorie, ca imaginea de pe o carte poştală îngălbenită de timp, cu mirosul distinctiv şi dulceag al hârtiei învechite.

Sunt puţini oameni în jurul meu, puţini cu care vorbesc şi încă şi mai rari cei care mă ascultă.
Rătăcesc zi de zi printre priviri iscoditoare simţind cum timpul mă macină. Şi tăcerea lor mă înspăimântă, lovindu-mă de ea în fiecare zi, lovindu-mă de propria mea imposibilitate de a mă face auzit.
Devenise imperios să aduc substanţă în succesiunea mea de zile şi nopţi, de aceea,de curând am început să mă îndeletnicesc cu ceva care îmi produce plăcere.
Fenomenul e simplu.
Aflaţi că sunt un bărbat care îşi trimite singur cărţi poştale. Pe firea mea de hoinar, nu vă mint!
Oriunde mă perind, am grijă să nu uit că e imperios să fac rost de provizia de vederi, felicitări.
De fiecare dată încerc un scris nou...am învăţat să imit scrisul oamenilor, e suficient să mă uit odată la chipurile lor ca apoi să le ghicesc slova şi să scriu cu un nespus deliciu rânduri pe care ei, cu siguranţă nu mi le vor aşterne niciodată.
Dar, domnilor, vă rog...nu fiţi scandalizaţi, nu falsific semnături, nu mă ocup cu astfel de îndeletniciri. Dacă încă nu aţi înţeles, procupările mele sunt îndeosebi metafizice, deşi e drept că uneori urmăresc gesturile celor din jur, în special pe cele ale femeilor, care fac să tremure pe mine carnea de emoţie, conştient că nu le voi poseda niciodată.
Acele femei tinere, cu pulpele înfăşurate senzual în ciorapi, femei zgribulite de frig, cu palmele lor mici îndesate în buzunarele paltoanelor mereu la modă, cu paşii lor mărunţi, grăbiţi ce lasă ecoul tocurilor de la pantofi cu modele pretenţioase, pe străzi. Făpturi sensibile, firave care fumează ţigarete subţiri, parfumate, şi lungi, apoi îşi dreg glasul cu delicateţe, răspândind cu palemele imperceptibile valuri de parfum.
Sunteţi perfect îndreptăţiţi să mă acuzaţi de voyeurism, mai ales că din vara trecută
am mai căpătat un obicei bizar: să mă strecor cu dexteritate în spatele tufişurilor grădinilor de vară şi să ascult discuţiile străinilor.
Puse cap la cap, ajung la înţelegerea unor subtilităţi uluitoare ale destinelor unor necunoscuţi. Dacă în prima seară mă gândeam că mă voi plictisi(nu, în niciun caz nu am crezut că aş putea fi descoperit, când nu ai acea mulţime de amănunte inutile ale unei existenţe de sine-stătătoare, nu te temi de nimic, plus că devii extrem de uşor, ceea ce poate constitui un avantaj), cu cât mă integram acelor discuţii disparate pe care am reuşit să le pun cap la cap, am ajuns la o altă dimensiune a realităţii şi la diminuarea sentimentului de inutilitate.
Nu caut să mă înţelegeţi, deja văd că dumneavostră, domnule, daţi negativ din cap.
Ca să vă surprind şi mai mult, aflaţi că pot merge şi mai departe şi varia...în funcţie de anoptimp.
Vă anunţ cu deliciu că de-abia m-am întors din savuroasa mea ocupaţie de a mă zgâi în faţa geamurilor restaurantelor, e curios, extrem de curios cum cei din jur nici nu mă observă, ca şi cum aş căpăta o invizibilitate a fiecărei fibre din trupul meu.
Da, vă reamintesc, când nu ai viaţă proprie, importanţă ori ceva cât de cât venerabil în statura-ţi, oamenii te văd araerori...

Şi poate că fenomenul vă va lăsa bouche-bais când vă voi spune că de curând am început(de fapt, cu vreo două seri în urmă) să visez visele apropiaţilor.

Staţi să isprăvesc, nu vă scandalizaţi.
A început brusc, acum aproape că e un fenomen natural, pe care l-am integrat în ceea ce domniile voastre numesc "trai".
Când se aşterne noaptea mă gândesc prin visul cui urmează să mă perind, pe ce coridoare ale sunbconştientului voi păşi, şi ce atmosferă domneşte în plăsmuirile celor cu care am vorbit ziua.
Aceasta e adevărata fascinaţieşi ceea ce mă face să persist: iluzia că mă pot substitui destinelor celor din jur, spre eliberarea sinelui meu, ce se dezintegrează uşor-uşor, sau se estompează precum chipurile prea des sărutate ale sfinţilor, încât nu mai ştii cine sunt cu precizie.
M-am hotărât să mă substitui vieţilor celor din jur, spre a ajunge la apogeul propriei mele stranietăţi, şi la ieşirea din propria mea corporalitate.

Dar aveţi răbdare, povestea mea nu s-a isprăvit. Clătiţi, vă rog, vasele şi depuneţi-le ceremonios în chiuvetă, voi mai pune o pastilă magică 5 în 1 în maşina de spălat, spre a le curăţa.
Aş sări eu în ajutorul dumneavoastră, căci vă sunt gazdă, însă pe zi ce trece mă găsesc groaznic de slăbit, şi din păcate ceea ce a mai rămas din trupul meu nu aminteşte deloc de cum eram odată.

Până îmi voi aminti vechea mea viaţă, până o voi găsi, până voi afla chipul meu distinctiv, continuu să trăiesc cu existenţele celor din jur şi port cu mine iluzia de a fiinţa."
Atunci vocea bărbatului îi deveni neobişnuit de profundă, de clară şi însingurată, pronunţând acele cuvinte ca de încheiere, în timp ce afară, pe fereastră se distingea lumina ca o pânză incandescentă ţesută peste stradă, de felinarele neclintite ale nopţii de noiembrie.

Traversând Lethe

Durostor duminică la miezul nopţii şi luna balcanică, de fildeş
Lumina ei care mă atinge din depărtare, dincolo de torsul motorizat al bacului.
Lumina stelei pâlpâia deasupra acelui Ford negru, prăfuit şi surprindea pe cei doi, cuplul de îndrăgostiţi necăsătoriţi. El, un pic mai slăbuţ decât ea, volubil, vorbăreţ, un brunet neras de vreo trei zile, cu pantaloni bej raiaţi.
Ea, o blondină plinuţă, înaltă, cu ochelari şi priviri timide, politicoasă, cu mişcări reţinute, zgribulindu-se în braţele lui. Iubitul său bej mirosind a flori de câmp.

Trecem cu bacul peste Danubius, şi un câine galben gaugain-ian şade culcat între cele două maşini, singurele de pe ambarcaţiunea groaie, înceată.
E briza Dunării, a fluviului şi puţin mai dinspre ţărm, foşnetul frunzelor stejarilor care mă împrejmuieşte în chip sonor.
Noapte lungă fără îmbrăţişări sau cuvinte care ar da iulzia unei apropieri.
Pardoseala navei sună a gol, e un dor de abis pe care încerc să-l aduc mai aproape lovind iar şi iar cu tocurile sandalelor, tabla rece, antiderapantă.

Degetele de la picioare mi-au îngheţat,dar în trup simt convulsiile arşiţei acumulate în timpul zilei la Pontus Euxin.
Prin toţi porii pielii mele circulă noaptea, răcoarea ei, târşâitul ambarcaţiunii pe suprafaţa apei şi zgomotul continuu despicând valurile.