S-a trezit într-o dimineaţă şi a aflat oraşul părăsit
şi cerul îngheţat, lăţindu-se ca o pată pe fereastră.
Ziua aceea avea culoarea lacului Zurich,
( cu o zi înainte, cerul părea pictat de Tiţian,
iar magnoliile stăteau să explodeze în flori).
Acum era atât de singură, încât auzea cum bate vântul
în sine şi cum cădeau stropii de ploaie.
Venise clipa în care poţi sparge tăcerea asemenea unor vitralii
şi îţi poţi căuta propria ta bucată de cer.
Oraş pustiu şi gol, fără ca privirea niciunui trecător să-ţi rămână
suspendată în memorie.
Totuşi, în locul unui petec de cer, se iveşte o frânghie subţire cât să stea
pe ea ultima suflare.
În imposibilitatea de a rămâne suspendat, aţa se rupe, întinsă de timp
Şi fără nici un presentiment, ba chiar cu multă dorinţă,
ziua cade în gol, închizându-şi pleoapa.
Şi nu mai există timp,
şi nu mai există albastrul lacului Zurich
ci doar tăcerea pe care o poţi tăia
la nesfârşit,
la nesfârşit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
%5B1%5D.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu