Încerc să-mi clădesc spațiul personal

Incerc să-mi clădesc spațiul personal,

și îmi pare că e mai ușor să repari ziduri,

să acoperi cu mortar crăpăturile,

îmi pare că e un drum care nu duce nicăieri,

tot astupând, un strat peste alt strat,

uitând că afară lumina arde,

și orașele fac pâini la țest,

mușcatele contribuie la poezia cotidiană,

de acolo nu poți cumpăra decât cartofi la pungi de 3 kile,

de dincolo, mușchi din calupuri mari ca niște picioare umflate de veterani,

aici, vecinii se strigă pe nume,

nu și pe tine.

adevărul e că ai mai multă nevoie de comunitate,

uneori liniștea e un scut,

respirația în landul de lavandă, 

alteori, e luminișul din care sar lăcustele,

curioase pe geaca de poliester.

uiți că totul e pretext,

termosul cu ceai de cimbrișor,

radiourile vechi, prăfuite,

tricourile blue petrol,

antiriul,

alte forme ale nostalgiei,

care își caută loc în crăpătura din perete.

Încerc să-mi clădesc spațiul personal,

astăzi ruinele stau frumos lângă zidurile renovate,

e cool să vezi zidurile scorojite și pietrele fără tencuială,

asta îți dă, totuși, o senzație pozitivă,

te retragi pe panta de ieri,

pe colinele acoperite de brazi și pini golași,

pentru că aura se arată prea des,

într-un zid zdrelit,

pe un acoperiș,

spulberat de lumină.