23 martie 2008
"Do not stare at light source"...cine ar crede ca un indemn tehnologic poate deveni motto?
A-ti incepe ziua cu psihologie intr-un amfiteatru racoros si a o incheia prin poezie urbana.
A aluneca pe strazi, printre trecatori, a continua obiceiul reflectarii in vitrinele magazinelor. "Bucurestiul meu e cel in care alunec printre trecatori si ceva ma atrage spre asfalt, picioarele imi devin grele. Cineva conduce trupul meu spre Piata Romana, pasii inodati, nesiguri si ingreunati, atrasi parca de o forta magnetica." Orasul e un vis, el dainuieste prin noi, traieste datorita noua. De aceea ii percep soseaua, strazile laturalnice, in noptile racoroase asemeni unei pieli umede, crapate cu multiple rani.
Orasul meu e viu. Si totusi de ce vad oameni morti umbland cu priviri goale? Nelinistiti si nelinistitori. Cand merg isi lasa mereu in urma zgomotul trecerii lor timp de cateva secunde, ca si cum si-ar prelungi fiinta. Iar eu, eu ma lovesc de acele franturi de zgomot ce raman atarnate, ca niste scame pe haine, in par, chiar pe tenisi.
Timp de cinci zile (uneori chair mai mult) trec pe un pod de lemn peste ruinele unui han. E cel mai scurt drum posibil ducandu-ma intr-un Lipscani interbelic.
Si asa orasul isi prelungeste viata in noi si noi in el. Si asa cladirile-mi graiesc. Fata nevazuta a orasului cand umbrele porumbeilor zboara la o mica distanta deasupra capului meu, jucand-se cu umbra lor. Si porumbeii fac cerc in jurul meu...
Linistea vine din noi.Nu-i asa, Adnana?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
%5B1%5D.jpg)
2 comentarii:
Trimiteți un comentariu