Cum putem trai fara vietile noastre

"Mai am şaizeci şi şapte de minute- cât arată cronometrul electric al maşinii de spălat vase, ca să îmi depăn povestea.
Luaţi loc, domnilor, fiecare are un scaun comod cu blat de lemn şi spătar, şi ascultaţi bine ce vă spun. Sunteţi invitaţii mei, se cuvine să ne cunoaştem mai bine spre a dispersa starea de stranietate sau strângerile de inimă care există între necunoscuţi.

Domnilor, eu sunt omul fără viaţă proprie, mă găsesc întotdeauna undeva la periferia existenţei, balansând între a fi şi a nu fi, între identitate şi non-identitate.
Ţara mea nu mai există, nici amintirile care am crezut că sunt ale mele, da de fapt nu îmi aparţinuseră vreodată, ci erau doar amintirle altora, subsumate şi integrate spre a umple golul meu interior.

Vocile celor din jur îmi par din ce în ce mai străine, auzindu-se ca din depărtare,sau din starea ce precede trezirea, după ce timp îndelungat ai rătăcit prin vis.

Asta mă face să mă întreb adesea dacă eu sunt cel ce a auzit, a văzut, dacă am avut vreodată cu adevărat o existenţă, un trecut, o copilărie, sau amintiri.

Sufletul meu capătă o greutate neobişnuită, atârnând din ce în ce mai greu, ca o placă de plumb gata să se prăbuşească din înalt, cu un zgomot asurzitor.
E o stare abisală, de cădere în golul întunecimii, este stare de cădere în sine.

Aud cum se ţine trecutul de mine, hârşâind. E acolo, fără să îl văd, e prezent ca sentimentul pe care îl ai uneori când cineva te urmăreşte de la spate, cu privirea.
Sunt vinovat, că mi-am dat uitării vechea viaţă, chipurile celor pe care îi cunoşteam de demult, orânduirea de altădată, şi oraşul acela care parcă mi s-a şters din memorie, ca imaginea de pe o carte poştală îngălbenită de timp, cu mirosul distinctiv şi dulceag al hârtiei învechite.

Sunt puţini oameni în jurul meu, puţini cu care vorbesc şi încă şi mai rari cei care mă ascultă.
Rătăcesc zi de zi printre priviri iscoditoare simţind cum timpul mă macină. Şi tăcerea lor mă înspăimântă, lovindu-mă de ea în fiecare zi, lovindu-mă de propria mea imposibilitate de a mă face auzit.
Devenise imperios să aduc substanţă în succesiunea mea de zile şi nopţi, de aceea,de curând am început să mă îndeletnicesc cu ceva care îmi produce plăcere.
Fenomenul e simplu.
Aflaţi că sunt un bărbat care îşi trimite singur cărţi poştale. Pe firea mea de hoinar, nu vă mint!
Oriunde mă perind, am grijă să nu uit că e imperios să fac rost de provizia de vederi, felicitări.
De fiecare dată încerc un scris nou...am învăţat să imit scrisul oamenilor, e suficient să mă uit odată la chipurile lor ca apoi să le ghicesc slova şi să scriu cu un nespus deliciu rânduri pe care ei, cu siguranţă nu mi le vor aşterne niciodată.
Dar, domnilor, vă rog...nu fiţi scandalizaţi, nu falsific semnături, nu mă ocup cu astfel de îndeletniciri. Dacă încă nu aţi înţeles, procupările mele sunt îndeosebi metafizice, deşi e drept că uneori urmăresc gesturile celor din jur, în special pe cele ale femeilor, care fac să tremure pe mine carnea de emoţie, conştient că nu le voi poseda niciodată.
Acele femei tinere, cu pulpele înfăşurate senzual în ciorapi, femei zgribulite de frig, cu palmele lor mici îndesate în buzunarele paltoanelor mereu la modă, cu paşii lor mărunţi, grăbiţi ce lasă ecoul tocurilor de la pantofi cu modele pretenţioase, pe străzi. Făpturi sensibile, firave care fumează ţigarete subţiri, parfumate, şi lungi, apoi îşi dreg glasul cu delicateţe, răspândind cu palemele imperceptibile valuri de parfum.
Sunteţi perfect îndreptăţiţi să mă acuzaţi de voyeurism, mai ales că din vara trecută
am mai căpătat un obicei bizar: să mă strecor cu dexteritate în spatele tufişurilor grădinilor de vară şi să ascult discuţiile străinilor.
Puse cap la cap, ajung la înţelegerea unor subtilităţi uluitoare ale destinelor unor necunoscuţi. Dacă în prima seară mă gândeam că mă voi plictisi(nu, în niciun caz nu am crezut că aş putea fi descoperit, când nu ai acea mulţime de amănunte inutile ale unei existenţe de sine-stătătoare, nu te temi de nimic, plus că devii extrem de uşor, ceea ce poate constitui un avantaj), cu cât mă integram acelor discuţii disparate pe care am reuşit să le pun cap la cap, am ajuns la o altă dimensiune a realităţii şi la diminuarea sentimentului de inutilitate.
Nu caut să mă înţelegeţi, deja văd că dumneavostră, domnule, daţi negativ din cap.
Ca să vă surprind şi mai mult, aflaţi că pot merge şi mai departe şi varia...în funcţie de anoptimp.
Vă anunţ cu deliciu că de-abia m-am întors din savuroasa mea ocupaţie de a mă zgâi în faţa geamurilor restaurantelor, e curios, extrem de curios cum cei din jur nici nu mă observă, ca şi cum aş căpăta o invizibilitate a fiecărei fibre din trupul meu.
Da, vă reamintesc, când nu ai viaţă proprie, importanţă ori ceva cât de cât venerabil în statura-ţi, oamenii te văd araerori...

Şi poate că fenomenul vă va lăsa bouche-bais când vă voi spune că de curând am început(de fapt, cu vreo două seri în urmă) să visez visele apropiaţilor.

Staţi să isprăvesc, nu vă scandalizaţi.
A început brusc, acum aproape că e un fenomen natural, pe care l-am integrat în ceea ce domniile voastre numesc "trai".
Când se aşterne noaptea mă gândesc prin visul cui urmează să mă perind, pe ce coridoare ale sunbconştientului voi păşi, şi ce atmosferă domneşte în plăsmuirile celor cu care am vorbit ziua.
Aceasta e adevărata fascinaţieşi ceea ce mă face să persist: iluzia că mă pot substitui destinelor celor din jur, spre eliberarea sinelui meu, ce se dezintegrează uşor-uşor, sau se estompează precum chipurile prea des sărutate ale sfinţilor, încât nu mai ştii cine sunt cu precizie.
M-am hotărât să mă substitui vieţilor celor din jur, spre a ajunge la apogeul propriei mele stranietăţi, şi la ieşirea din propria mea corporalitate.

Dar aveţi răbdare, povestea mea nu s-a isprăvit. Clătiţi, vă rog, vasele şi depuneţi-le ceremonios în chiuvetă, voi mai pune o pastilă magică 5 în 1 în maşina de spălat, spre a le curăţa.
Aş sări eu în ajutorul dumneavoastră, căci vă sunt gazdă, însă pe zi ce trece mă găsesc groaznic de slăbit, şi din păcate ceea ce a mai rămas din trupul meu nu aminteşte deloc de cum eram odată.

Până îmi voi aminti vechea mea viaţă, până o voi găsi, până voi afla chipul meu distinctiv, continuu să trăiesc cu existenţele celor din jur şi port cu mine iluzia de a fiinţa."
Atunci vocea bărbatului îi deveni neobişnuit de profundă, de clară şi însingurată, pronunţând acele cuvinte ca de încheiere, în timp ce afară, pe fereastră se distingea lumina ca o pânză incandescentă ţesută peste stradă, de felinarele neclintite ale nopţii de noiembrie.