Despre cărţile din viaţa mea

Stau acolo stivuite în vitrină, unele peste altele, îngrămădite, înfrigurate, tăcute şi neatinse de palmele nimănui.
Le simt sufocarea, iar prin transparenţa geamului le pot vedea aranjate sub lumina crepusculului. Şiruri de cărţi îngrămădite într-o îmbrăţişare cu copertele lor, cu paginile lor fine, dar tăioase.
Este colţul dinspre Librăria Humanitas Kretzulescu, cu arcadele ei de neuitat ce te fac să te întorci periodic în acel spaţiu. Să te întrebi dacă acele cărţi se vor reflecta la rândul lor în tine precum propria ta reflexie în geamurile librăriei.
Prima carte care îmi cade în mână de la editura Humanitas se află tocmai lângă uşă, lipită de sticla rece a vitrinei: Studia Phaenomenologica- Romanian Journal for Phenomenology, un volum colectiv, pe care îl deschid la un capitol cu titlu sugestiv „Life as a Style of Being”. Răsfoiesc paginile cu zgomotul unor valuri de hârtie, despărţindu-le, gest care îmi place să cred că îmi conferă o anumită putere în timp ce mâna îmi poposeşte pe Big Bang- Originea Universului de Simon Singh.
Sunt cele mai noi apariţii, iar librăria miroase a tuş, a hârtie proaspăt tăiată şi scoasă de sub tipar- un miros amărui, propriu, intim acelui spaţiu.
Paginile câtorva cărţi au rămas netăiate. Le desprind încet, ceremonios, cu o anumită teamă, gândindu-mă la cititorii din trecut care despărţeau paginile cu un coup-papier, eliberându-le suflul, sensul.
Umbra mea cade perpendicular pe alte titluri, lungindu-se, aşezându-se pe coperte. Lumina crepusculului o proiectează tocmai pe un volum cu titlu îndrăzneţ- Regele playboy- Carol II de un american pasionat de istoria României (imposibil să nu te întrebi oare de ce?), Paul D.Quinlan. Remarc faptul că nu e lipsită de fotografii ale familiei regale, cât şi de picanterii legate de senzuala Elena Lupescu.
Parcă la polul opus, însă doar la întinderea unei mâini depărtare se află un tom cu texte selecţionate din Novalis- Între veghe şi vis- Fragmente romantice; din prefaţă aflu că era profesor inginer geolog, iar într-o pagină deschisă întâmplător din Jurnalul său văd următoarea însemnare datând 5 mai, a 48-a zi : „De dimineaţă, ca de obicei, gândit la ea” (desigur,la Sophie, logodnica sa moartă de timpuriu).
Încă îngândurată, cartea lui Douglas Coupland Generaţia X mă readuce în secolul douăzeci şi unu. Subtitlul este sugestiv: Poveşti pentru cultura cu acceleraţie, la fel şi grafica sa care completează naraţiunile cu imagini de tip comics.
Apoi, între palmele mele ajunge un volum uriaş cu povestirile lui M. Bulgakov- Diavoliada, cu simboluri sovietice care se învârtesc într-un ritm ameţitor într-o lume halucinantă.
Pe coperta trei a cărţii stau scrise cuvintele autorului, ca o conştientizare a valorii sale: „Manuscrisele nu ard”, cuvintele celui care a început a medic şi a sfârşit ca scriitor.
Sunt cărţi care degajează o atmosferă de o anumită culoare, o scriitură într-o anume nuanţă, încât pot intui atmosfera unui roman urmărindu-i paginile. În Bulgakov, nuanţele se amestecă până la imposibilitatea identificării lor, spre a se despărţi din nou, paginile sale proiectează în faţa ochilor mult azuriu…sau poate este doar efectul vizual al unei coperte fascinante.
Sunt cărţi care exercită o influenţă atât de mare asupra mea, încât par a-şi prelungi lumea în propria noastră existenţă, o invadează, o umplu până este de nerecunoscut.
Atunci devine posibil fenomenul de a respira literatură, sau de a o auzi. Asta fac şi autorii romanului colectiv Rubik, un roman pe douăzeci şi opt de voci.
Mă aflu deja de jumătate de oră în librărie, răsfoind paginile ca într-un ritual bine stabilit, cu legi proprii, perfecţionându-mi până la desăvârşire legătura mea cu cartea.
Din desişul faptelor, din ritmicitatea fiecărei zile, aceste momente pline de intimitate par a scădea din automatismul gesturilor şi a da sens existenţei.
Pornesc apoi spre librăria de vizavi de Universitate, primitoare într-o după-amiază de noiembrie. Dincolo de vitrină, de pe coperta unei enciclopedii cu exploratori, de la editura Rao, Nansen aruncă priviri tulburătoare trecătorilor, iar un album de artă cu tablouri de G.Klimt îmi umple ochii de o feminină senzualitate.
Dar acest loc îmi dă senzaţia de acerbă compartimentare…mă îndrept spre Universitate, către zidurile ei unde anticariatele volante dau impresia de exotism în apusul ce se aşterne încet-încet peste oraş.
Într-un mod neaşteptat găsesc Curteanul (acel gentleman al Renaşterii italiene)al lui B.Castiglione pe treptele din faţa Universităţii, tremurând din toate fibrele sale de celuloză.
Cu coperte reci, o carte neatinsă în intimitatea paginilor sale de cititori, neîmplinită astfel, mi se oferea mie pentru prima oară. Fără ezitare am acceptat, plătindu-i cu inima uşoară preţul împlinirii sale, repudiind totodată, de piatra rece şi un volum de lirică armeană.
Explorarea mea continuă spre Librăria NOI, de la Sala Dalles. Încă de la intrare, strălucind, cu o luminozitate aparte observ un volum ce reuneşte cele 415 scrisori şi fragmente de corespondenţă ale lui V.van Gogh către fratele său, Theo. Titlul este minunat ales Dragă Theo. E o incursiune în intimitate, o întâlnire cu glasul protectiv şi sensibil al lui Vincent. Iată ce spune într-o scrisoare datând 31 mai 1872, Paris: „Am văzut ieri expoziţia lui Corot. Printre altele, era acolo şi o pânză: Muntele măslinilor. Sunt fericit că l-a pictat”. O frază scurtă, dar pe atât de relevantă şi o carte impregnată de personalitatea pictorului, a omului.
Observ individualitatea fiecărei librării din modul de aranjare a cărţilor: pe orizontală, pe verticală, sprijinindu-se unele pe altele într-o arhitectură a paginilor, copertelor şi cotoarelor. Atenţia îmi este atrasă de un volum într-o nuanţă irezistibilă- bordeaux, purtând numele Cristos versus Arizona al lui C. Jose Cela, câştigător al unui Nobel în 89. Cu adevărat surprinzător este faptul că întreg romanul pare o frază uriaşă care are punct tocmai la sfârşit, pe ultima pagină a cărţii.
Alături îi stă grandiosul roman al lui Peter Esterhazy, Harmonia caelestis. Propoziţii numerotate din viaţa familiei Esterhazy. Autorul ungar mă surprinde cu o frază oarecum paradoxală, dar veridică „E al dracu de greu să mintă omul dacă n-are ştiinţă de adevăr.”
Am ajuns la clipa în care nu mai reţin decât numele disparate ale autorilor, ale tomurilor. În beatitudinea care mă înconjoară nu mai simt decât textura unor cărţi cu pagini răcoroase, fine ca pielea obrazului unei fete, cărţi cu o anumită feminitate, unele iubitoare de lumină, altele de întuneric, cărţi cu doruri şi pagini învechite, cu miros dulceag şi pulbere uşor aspră care ţi se aşterne pe degete. Cărţi care îşi exercită puterea de seducţie asupra cititorilor şi nu în cele din urmă, cărţi care aşteaptă să îşi spună povestea până la capăt.