Traversând Lethe

Durostor duminică la miezul nopţii şi luna balcanică, de fildeş
Lumina ei care mă atinge din depărtare, dincolo de torsul motorizat al bacului.
Lumina stelei pâlpâia deasupra acelui Ford negru, prăfuit şi surprindea pe cei doi, cuplul de îndrăgostiţi necăsătoriţi. El, un pic mai slăbuţ decât ea, volubil, vorbăreţ, un brunet neras de vreo trei zile, cu pantaloni bej raiaţi.
Ea, o blondină plinuţă, înaltă, cu ochelari şi priviri timide, politicoasă, cu mişcări reţinute, zgribulindu-se în braţele lui. Iubitul său bej mirosind a flori de câmp.

Trecem cu bacul peste Danubius, şi un câine galben gaugain-ian şade culcat între cele două maşini, singurele de pe ambarcaţiunea groaie, înceată.
E briza Dunării, a fluviului şi puţin mai dinspre ţărm, foşnetul frunzelor stejarilor care mă împrejmuieşte în chip sonor.
Noapte lungă fără îmbrăţişări sau cuvinte care ar da iulzia unei apropieri.
Pardoseala navei sună a gol, e un dor de abis pe care încerc să-l aduc mai aproape lovind iar şi iar cu tocurile sandalelor, tabla rece, antiderapantă.

Degetele de la picioare mi-au îngheţat,dar în trup simt convulsiile arşiţei acumulate în timpul zilei la Pontus Euxin.
Prin toţi porii pielii mele circulă noaptea, răcoarea ei, târşâitul ambarcaţiunii pe suprafaţa apei şi zgomotul continuu despicând valurile.