anschaulich

"- Apoi, procedura nu era prea complicată: îşi scotea sufletul, îl prindea cu cârlige şi pe urmă îl punea la uscat, lăsându-l să atârne.
Ciudăţenia consta în faptul că nu îşi mai aducea apoi aminte cum l-ar fi putut îmbrăca din nou.
Sufletul îi intrase pur şi simplu la apă, nu îl mai încăpea de niciun fel şi se încăpăţâna să rămână ţeapăn.
Aşa că în cele din urmă, după zeci de încercări nereuşite ( ajungând până la gândul se a se teme că l-ar putea rupe sau descoase) dintr-o soluţie disperată, îl împături şi îl aşeză într-un colţ al dulapului de haine. După care răsuci cheia dulapului de două ori şi plecă.
Se mai întoarse, totuşi o dată, pentru o ultimă încercare disperată, în ideea că l-ar putea întinde, finisa sau măcar îmbuna cumva. Deschise dulapul, trase sertarul...pipăi cu mâna, şi nu dădu peste nimic!
Sufletul lui plecase, îl părăsise bietul.
Când aproape renunţă la speranţa de a-l mai găsi şi se aşeză turceşte pe podea, văzu ceva lucitor...
Sufletul i se ascunsese într-o crăpătură din parchet, se adunase acolo ca mărgelele de argint viu ale unui termometru spart.

L-ar fi lăsat acolo dacă relaţia dintre ei n-ar fi fost atât de apropiată, pe alocuri tandră.
E drept că întptdeauna existase între ei o relaţie capricioasă, inconstantă, dar nu mersese până la refuzul de a-l locui.

Se hotărî. Mai trase o dată de el, încetişor, ca să nu-l rupă, dar când se aşteptă mai puţin, sufletul i se prinse de o aşchie şi se deşiră...
Tocmai acum, în momente de sărbătoare, sufletul nu îl mai încăpea, nu mai vroia să-l cuprindă. Atunci îi veni ideea de a-l prinde, ori asta nu se putea face cu forţa, fiind în necunoştinţă de cauză asupra consistenţei sale.
Şi totuşi, trebuia disperat să-şi coasă sufletul. Aşa că după ce cotrobăi în noptiera bunicii sale, găsi cutia cu papiote şi ace.
Luă cel mai fin ac şi aţă roşie(că din cea albă nu mai rămăsese decât o scamă) şi porni la curajosul fapt de-a-şi coase sufletul, gândindu-se să-l coasă strâns şi cu nod dublu la capăt.
După zgâiala preţ de câteva clipe nimeri în cele din urmă să bage aţa în ac.
La prima împunsătură simţi o durere ascuţită în ficat ( nu-şi dădu seama că de vină era cusutul propriu-zis)...o ignoră.
Mai împunse o dată.
Îi tresări inima.
Se încăpăţână să continue cusutul care, de altfel, decurgea bine şi nu arăta prea inestetic. Însă dintr-o dată acuză o stare neaşteptată de disperare, paranoia şi nevroză.
Cusutul trebuia întrerupt.
Şi totuşi ce să facă? cum să-şi lase sufletul aşa? cum să mai dea ochii cu oraşul?
Nu găsi ceva mai nimerit de făcut decât să-l împăturească din nou...
Cu gesturi lente, aproape ritualice, ba chiar dureroase, îl plie. După care îl băgă în borcanul cu miere. Şi în fiecare dimineaţă luă o linguriţă pe stomacul gol."