Poem pe spatele Juliettei Binoche

Sunt cel născut de ziua brichetei.
Cel care păşeşte sub burţile albastre ale pescăruşilor noaptea,
Cărându-şi viaţa ca un geamantan după el.
Sunt tristul, mâhnitul, prinţ al şoselii

Sunt cel care păşeşte în spatele tău,
Sunt unicul, marele, culpabilul strigăt,
în care crepusculul d 'april se-nfăşură greu.

Urmărindu-ţi umbra,trecătoareo, pe care iubesc să o calc,

Mă înscriu în coapsa ta dreaptă,

Coapsa ta de femeie tandră şi coaptă, bună de iubit, cu trup de şarpe.

Obrazul tău formează structura vieţii mele,

Pe spatele tău traversez deşerturi şi oaze,

Mă agăţ de aluniţele tale ca de pietrele de la Mecca,

Şi aştept fiecare drum spre trupul tău cu ardoarea pelerinului

Care îşi pune speranţa izbăvirii în ritual.

Aş vrea să îmi scriu propriul poem,

Să mă întind pe toată suprafaţa şoselii şi să devin unul cu strada.

Totuşi, din ruşine, din raţiune şi mai ales pentru că circumstanţele îmi cer asta,

Mă resemnez şi mă întind pe spatele Juliettei Binoche,
femeia de pe afiş: gura delicioasă a unei amante dezirabile.

În faţa cinematecii, întocmesc poemul ăsta vag,

Cuvintele dispersate căpătă formă în trecerea ta pe sub ochii mei.

Înainte ca totul să devină prea dezarticulat,

Un poem crăpat şi răguşit, mereu ţie, trecătoareo, ţi se închină.