Numele tău scris pe apă

Respir adânc, precipitat, oarecum înmuitată în spaimă. Trag aer în piept. Am nevoie de cea mai pură gură de aer.

Îmi petrec fularul cu ciucuri negri după gât, până la baza nasului, ca o femeie afgană potrivindu-şi burkha. Sub tălpile cizmelor de acum două sezoane (moda nu se schimbă atât de repede) zăpada scârţie, zgomotul ei crocant ca o felie de glazurată cu marţipan, mâncată de mult, la o nuntă, pe vremea când mă jucam cu pistoale fosforescente cu apă.
E un exerciţiu prea ostentativ. Sunt puţini cei care mă citesc, aş prefera, totuşi în acest caz, să fiu o străină. Dar trupul meu, corpul meu e cunoscut de o serie de cititori apropiaţi. Faptul că pentru trecători sunt o necunoscută, o anonimă, îmi aduce linişte acum, chiar cutezanţă.
N-am izbutit în a-mi alcătui o persona potrivită, aspir la ceea ce făcea Ezra Pound.
Mă ataşez de aproape toate personajele pe care le întâlnesc la distanţă de pagini, şi de treăcătorii de care îmi ascund privirile, din timiditate, teamă sau pudoare.

Ei nu-mi cunosc greşelile, visele, gândurile. Le comunic doar ceea ce spun ochii mei, ceea ce se află înlăuntrul privirii mele pentru cine vrea să vadă şi să înţeleagă.

A nu spera ceva de la ceilalţi, a nu te aştepta la... a fi liber, a înghiţi cu nesaţ aerul rece al dimineţii, după ce uşa blocului se închide cu zgomot în urma ta.
A trăi sentimentul că azi vei avea curaj, că vei cuteza să fii- gânduri pe care le porţi cu sine, şerpuind pe Calea Victoriei.