Din mine cresc munţi.
Mare formă de relief,
mă înalţ,
cresc,
mă cutremur,
mă răstorn şi in cele din urmă mă sedimentez.
Din moliciunea parfumată a cărnii devin rocă; pe spate îmi cresc codri, faldurile pielii sunt râuri şerpuind, prăbuşind cu ele fărâme de piatră, scufundându-le zgomotos.
Sunt la o mie de ani depărtare de mine, răsar dintre roci, cu trupul prăvălit. Devin, sunt recompusă din toate aceste roci care sedimentându-se par că s-au îmbrăţişat de-a lungul timpului, din ce in ce mai strâns.
între trupul meu şi trupul tău stau toate aceste viziuni,
greutatea somnului, fragmentele de sunet şi umbrele care dispar dincolo de pereţii de granit.
duminică, ianuarie 08, 2012
marți, decembrie 13, 2011
Ispahan
Stai în faţa mea,
proaspătă, roză...
Zmeura uriaşă îţi şade pe creştet
amintind de scena titană în care
o domniţă prea Rose
coborî din maşină în noiembrie, iarna
cu o prea mare pălărie albă-movă dungată.
Vei fi fost altădată
o făptură persană, unduindu-ţi
prea rară pana de trandafir...
Eşti toată migdală şi pudră
iar buzele tale păstrează răcoarea
parfumul, tăria fructată de litchi
În aşternuturi stai încă acoperită,
suavă, cu trupul tău tandru,
până când sub petală vei fi toată privită,
gustată, iubită odată cu zâmbetul cast...
'Esfahān nesf-e jahān ast
proaspătă, roză...
Zmeura uriaşă îţi şade pe creştet
amintind de scena titană în care
o domniţă prea Rose
coborî din maşină în noiembrie, iarna
cu o prea mare pălărie albă-movă dungată.
Vei fi fost altădată
o făptură persană, unduindu-ţi
prea rară pana de trandafir...
Eşti toată migdală şi pudră
iar buzele tale păstrează răcoarea
parfumul, tăria fructată de litchi
În aşternuturi stai încă acoperită,
suavă, cu trupul tău tandru,
până când sub petală vei fi toată privită,
gustată, iubită odată cu zâmbetul cast...
'Esfahān nesf-e jahān ast
vineri, septembrie 09, 2011
Espana
A trai prin cuvintele celor din proximitate
Spania este
o felie translucida de jamon rubiniu,
marmelada de portocale amare din El Corte Ingles,
autogara din Sevilla, cand temperatura ajunge la 40 grade
este scaldata de lumina si soare,
cu umbra in suflet coborand si latindu-se.
sau lumina pura.
Spania este
o felie translucida de jamon rubiniu,
marmelada de portocale amare din El Corte Ingles,
autogara din Sevilla, cand temperatura ajunge la 40 grade
este scaldata de lumina si soare,
cu umbra in suflet coborand si latindu-se.
sau lumina pura.
marți, iunie 14, 2011
cu elitrele albe
Fugi şi ascunde-te, micule gândac de bucătărie cu carapace rotundă.
În seara asta nimeni nu te va călca strivindu-te de pardoseala cea rece.
Nu tu ai fost în gândurile marelui scarabeu emailat de pe trotuarul pe lângă care 336 trece în fugă.
Nu te-ai urcat pe fustele creţe, nici în şorţurile uşoare de pânză alburie ale ţigăncilor adormite în seara de iarnă, cu ceşti de cafele-aburinde.
Tu ai fost luminat de luna ta dragă, eclipsa ţi-a atins elitrele, colorându-te-n galben şi ocru, în rugina tomberonului care-a luat foc.
Ai mai umblat pe vârful pantofului de mireasă într-o amiază de vară, dorind să rămâi o broderie pe veci a condurului ei.
Ai fost la examene multe, în săli şi-amfiteatre, pipăind tensiunea studentelor toate.
La Litere-ai mers, în subsoluri şi umbre, pe tomuri murdare, prăfoase şi surde.
Ai mers multe mile, trecând fin sub stele, ai fost la putere timp vreo 50 de file...
Ai stat mult pe ziduri, tot privind alte fapte şi spinările oamenilor.
Acum te ascunde sub a imperiului mască, lâgnă chiuveta din bucătărie, unde aroma cafelei va pluti azi şi mâine...
În seara asta nimeni nu te va călca strivindu-te de pardoseala cea rece.
Nu tu ai fost în gândurile marelui scarabeu emailat de pe trotuarul pe lângă care 336 trece în fugă.
Nu te-ai urcat pe fustele creţe, nici în şorţurile uşoare de pânză alburie ale ţigăncilor adormite în seara de iarnă, cu ceşti de cafele-aburinde.
Tu ai fost luminat de luna ta dragă, eclipsa ţi-a atins elitrele, colorându-te-n galben şi ocru, în rugina tomberonului care-a luat foc.
Ai mai umblat pe vârful pantofului de mireasă într-o amiază de vară, dorind să rămâi o broderie pe veci a condurului ei.
Ai fost la examene multe, în săli şi-amfiteatre, pipăind tensiunea studentelor toate.
La Litere-ai mers, în subsoluri şi umbre, pe tomuri murdare, prăfoase şi surde.
Ai mers multe mile, trecând fin sub stele, ai fost la putere timp vreo 50 de file...
Ai stat mult pe ziduri, tot privind alte fapte şi spinările oamenilor.
Acum te ascunde sub a imperiului mască, lâgnă chiuveta din bucătărie, unde aroma cafelei va pluti azi şi mâine...
marți, aprilie 12, 2011
Mss Marmalade...
Cu buza tremurând, Mss Marmalade savurează magiunul rămas pe gura borcanului de Topoloveni. Murmură cuvintele unui cântec:
"Sufletul caută,
se urcă în rotocoale
deşirându-se precum scara rulantă de la metrou.
Mângâieri sterile împrejurul lui,
Sufletul e o bucată de chips
crocantă, sărată
pe care o spargi între dinţi.
Iar îmbrăţişările- cleioase ca dulceaţa de gutui."
Apoi Mss. Marmalade unse lasciv o bucată de lipie cu magiun, îşi înfipse dinţii şi muşcă.
"Sufletul caută,
se urcă în rotocoale
deşirându-se precum scara rulantă de la metrou.
Mângâieri sterile împrejurul lui,
Sufletul e o bucată de chips
crocantă, sărată
pe care o spargi între dinţi.
Iar îmbrăţişările- cleioase ca dulceaţa de gutui."
Apoi Mss. Marmalade unse lasciv o bucată de lipie cu magiun, îşi înfipse dinţii şi muşcă.
luni, aprilie 11, 2011
Urechea cu care aud lumina
Cu urechea mea stângă aud, uneori, cum lumina se rostogoleşte pe umerii din Buzău ai Alexandrei, şi cum curge pe fereastra mansardei de la 305.
Poţi refuza cuvintele, le poţi opri sau înnăbuşi un timp, dar ele vor trece mereu prin tine ca lumina care uneori face ca o femeie frumoasă să scânteieze. Cuvintele te vor urmări, te vor bântui cu aripile de corbi ale lui Poe.
Am stins lumina, am aprins-o şi mi-am atârnat-o de lobul urechii stângi de unde o aud picurând şi topind capacul "cutiei maladiei conştiinţei".
Poţi refuza cuvintele, le poţi opri sau înnăbuşi un timp, dar ele vor trece mereu prin tine ca lumina care uneori face ca o femeie frumoasă să scânteieze. Cuvintele te vor urmări, te vor bântui cu aripile de corbi ale lui Poe.
Am stins lumina, am aprins-o şi mi-am atârnat-o de lobul urechii stângi de unde o aud picurând şi topind capacul "cutiei maladiei conştiinţei".
vineri, iunie 04, 2010
On the Run
Fug de mine însămi.
Sunt străina absolută, o fiică pierdută mergând până la capătul aleii.
Mă ascund prin băi şi case străine, mă joc cu copiii necunoscuţilor, privesc cum timpul alunecă pe lângă mine cu trupul şerpuitor şi umed, cu braţele învineţite, înţepate
Nu reprezint mai mult decât un străin.
Această fascinaţie a necunoscutului, acest pericol al aripilor strivite de roţile maşinilor, al sângelui care dispare în fisurile trotuarului.
La capătul aleii unde cineva îmi culege corcoduşe, se vând telefoane mobile; un bărbat cu pantaloni gri şi tricou albastru scămoşat traversează strada cu o pungă grea de căpşuni. Fructele şi-au lipit sângele de obrazul alb al pungii. Bărbatul traversează. Stau şi privesc cum semaforul îşi schimbă culorile, inspir aerul de benzină. Ştiu că cineva îmi vorbeşte, nu aud cuvintele. Percep doar tatuajul şerpuitor al unui bărbat de înălţime mică care aşteaptă să traverseze.
Privirea îmi cade asupra pantofilor mei. Sandalele nu îmi aparţin. Ceea ce am este această piele a tristeţii care mă strânge, de altfel trupul îmi este înstrăinat.
Trăiesc prin imagini şi cuvinte, prin mirosuri şi texturi.
Nicio oră nu este a mea, nici un timp al meu.
Mi-e dor să scriu şi mie dor de mine însămi. Mi-e dor de întoarcerea fiicei risipitoare.
Sunt străina absolută, o fiică pierdută mergând până la capătul aleii.
Mă ascund prin băi şi case străine, mă joc cu copiii necunoscuţilor, privesc cum timpul alunecă pe lângă mine cu trupul şerpuitor şi umed, cu braţele învineţite, înţepate
Nu reprezint mai mult decât un străin.
Această fascinaţie a necunoscutului, acest pericol al aripilor strivite de roţile maşinilor, al sângelui care dispare în fisurile trotuarului.
La capătul aleii unde cineva îmi culege corcoduşe, se vând telefoane mobile; un bărbat cu pantaloni gri şi tricou albastru scămoşat traversează strada cu o pungă grea de căpşuni. Fructele şi-au lipit sângele de obrazul alb al pungii. Bărbatul traversează. Stau şi privesc cum semaforul îşi schimbă culorile, inspir aerul de benzină. Ştiu că cineva îmi vorbeşte, nu aud cuvintele. Percep doar tatuajul şerpuitor al unui bărbat de înălţime mică care aşteaptă să traverseze.
Privirea îmi cade asupra pantofilor mei. Sandalele nu îmi aparţin. Ceea ce am este această piele a tristeţii care mă strânge, de altfel trupul îmi este înstrăinat.
Trăiesc prin imagini şi cuvinte, prin mirosuri şi texturi.
Nicio oră nu este a mea, nici un timp al meu.
Mi-e dor să scriu şi mie dor de mine însămi. Mi-e dor de întoarcerea fiicei risipitoare.
duminică, martie 07, 2010
Givenchy eaudemoiselle
A venit vremea să îmi aştern din nou trupul aici. Trupul meu de douăzeci-şi-doi de ani îmbrăcat într-o rochie roşie cu model: multe fetiţe înlănţuite, ţinându-se de mână, privind cu ochi diabolici ceea ce se învârte în jur. Fetiţele îmi şoptesc cuvinte cu voce stringentă, şi îşi întind mânuţele să apuce viaţa.
Zece aprilie.
Vântul îmi suflă în ochi, îmi piaptănă părul, redă fluiditate mişcărilor trupului meu
E nevoie de o simplă aromă- cea amăruie- mirosul greu al întunericului din cafenele şi cluburile în care am poposit uneori cu sentimentul deşertăciunii în suflet. Mă alegeţi cuvinte, mă împresuraţi şi purtaţi-mi infinita bucurie de a fi, infinita teamă de a exista.
Am coborât după gustul dulce al napolitanelor poloneze,
am auzit răsetele din pasajul cu acoperiş de sticlă galbenă, răsete viscerale, şi m-am simţit brusc, liberă.
Mi-am amintit că în suflet mai cresc, uneori, flori, mult mai rar decât ramurile înflorite care mă năpădesc pe dinăuntru.
Cum voi uita porumbelul golit de viaţă de pe strada Academiei?
Viscerele sale în care nimeni nu mai desluşeşte viitorul, ci aduc oroarea într-o dimineaţă în drum spre facultate.
Bucuria: un covrig cu susan adăpostit în rotunjimea rucsacului, o mostră de parfum,
glasul pur de la capătul telefonului în care auzi un zâmbet, privirea profesorului în sala undeva la mansardă, mult prea încăpătoare pentru câţiva studenţi, drumul cu castani pe bd. Magheru, singurătatea împlinită cu o carte în mână. Liniştea, mereu liniştea.
Zece aprilie.
Vântul îmi suflă în ochi, îmi piaptănă părul, redă fluiditate mişcărilor trupului meu
E nevoie de o simplă aromă- cea amăruie- mirosul greu al întunericului din cafenele şi cluburile în care am poposit uneori cu sentimentul deşertăciunii în suflet. Mă alegeţi cuvinte, mă împresuraţi şi purtaţi-mi infinita bucurie de a fi, infinita teamă de a exista.
Am coborât după gustul dulce al napolitanelor poloneze,
am auzit răsetele din pasajul cu acoperiş de sticlă galbenă, răsete viscerale, şi m-am simţit brusc, liberă.
Mi-am amintit că în suflet mai cresc, uneori, flori, mult mai rar decât ramurile înflorite care mă năpădesc pe dinăuntru.
Cum voi uita porumbelul golit de viaţă de pe strada Academiei?
Viscerele sale în care nimeni nu mai desluşeşte viitorul, ci aduc oroarea într-o dimineaţă în drum spre facultate.
Bucuria: un covrig cu susan adăpostit în rotunjimea rucsacului, o mostră de parfum,
glasul pur de la capătul telefonului în care auzi un zâmbet, privirea profesorului în sala undeva la mansardă, mult prea încăpătoare pentru câţiva studenţi, drumul cu castani pe bd. Magheru, singurătatea împlinită cu o carte în mână. Liniştea, mereu liniştea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
