Femeia cu sandale roşii

"- Ceea ce a mai rămas din vechea mea viaţă este cicatricea vălurită de pe piciorul drept- un semn răsărit brusc în apropierea gleznei,ca o semilună.", spuse cu un tremollo uşor al vocii, femeia costumată în in alb, sorbind încet din latté-ul Macchiato.
I-am privit atunci, fără să vreau, gleznele subţiri, uşor rotunjite, ce se profilau cu delicateţe din sandalele de piele întoarsă, vişinie.
Era exact acel tip de femeie care putea stârni pasiuni, doruri.
Doar văzând-o pe stradă, îţi doreai brusc să o cunoşti, fie că erai bărbat sau femeie.
În primul caz din dorinţa de a fi în compania ei, de a te bucura de privirile din ochii săi tulburători, de a-i simţi parfumul, schimbările aproape insesizabile din glas, gesturile delicate.
Când am văzut-o întâia oară plutea pe Calea Victoriei, cu hainele fluturandu-i pe langă trup, într-o senzuală fragilitate a fiinţei.
Era prima zi de toamnă, cu razele soarelui ce încep uşor-uşor să pălească, cu acea lumină lichefiată a după-amiezei când trecătorii străbat oraşul purtând în ei amintirile, aromele verii, neîmplinirile.
Coborâsem să plătesc telefonul, fără perspective, cu toate ideile acestei lumi învălmăşindu-mi-se în minte, lovindu-mă ca de obicei de privirile trecătorilor, simţindu-mă ca în New York-ul anilor '30, în preajma Palatului telefoanelor impresionant prin solzii săi de marmură.
Mă gândeam cum este să stai pe acoperişul acelei clădiri central-bucureştene,una dintre puţinele deţinătoare de terasă,un soi de grădină suspendată a Semiramidei, cu arbori umbroşi.
Uneori, când priveşti spre înălţimile clădirilor simţi acea desprindere de oraş, de trecători, chiar de facturi. Eşti undeva plutind deasupra Cercului Militar sau a Casei Capşa şi numai o femeia te poate aduce cu picioarele pe pământ. Sau dimpotrivă.
Pe femeia cu sandale roşii o observasem cam de la o sută de metri distanţă, apropiindu-se ca o gazelă de mine.
Încet, unduindu-se din fiecare fibră a trupului de o vărstă imprecisă, greu de ghicit prin mişcări, trecea pe fostul Pod al Mogoşoaiei.
Adâncită în gânduri, surprinsă de proprii săi paşi arăta a fi unele din acele femei pe care nu aveai cum să nu le remarci. O apariţie în prima zi de toamnă. Văzusem că purta sandale roşii.
Atunci am ştiut că nu vroiam să o pierd din ochi, să imi scape, aşa că am traversat pe celălalt trotuar cu o îndrăzneală necaracteristică, pentru a o putea avea în faţa ochilor. Îmi doream să-i privesc spatele,revărsarea părului pe umeri,ţinuta, pulpele, dar mai ales călcâiele şi glezenele înfăşurate în baretele de piele ale sandalelor. Nu pentru că m-aş fi îndrăgostit brusc de trupul ei, ci tocmai pentru că simţeam că acea femeie avea o poveste.
Şi tocmai datorită promisiunii acelei poveşti pe care o căra în urma sa, am îndrăznit să mă apropii.

Radia pe stradă, vărsând lumină pe oriunde trecea, lăsând o abia perceptibilă adiere de parfum- flori de tei şi lemn dulce, un miros amar, rafinat impregnat în pielea sa. Aerul se înfiora pe lângă ea, şoferii conduceau parcă mai calm, sustraşi de griji, văzând-o pe cea care îşi derula farmecul feminităţii înaintea ochilor lor.
Nu era o făptură oarecare.
Aşa cum obişnuia să îşi fixeze privirea în ochii trecătorilor, să le sondeze gândurile, ca şi cum ar fi încercat preţ de câteva secunde să stabilească o relaţie cu fiecare bărbat sau femeie pe care îi vedea. Într-un oraş în care nu vei întâlni niciodată de două ori aceleaşi chipuri.
Bineînţeles că era dureros- să îţi încredinţezi pentru câteva clipe privirea unor necunoscuţi; nici n-ar fi putut da o explicaţie pentru un astfel de gest neobişnuit pe care îl făcea de când se ştia (din ce în ce mai bine, parcă, în ultima vreme- arta de a se abandona în ochii bucureştenilor, ajunsese un ritual cunoscut numai de ea şi de bitum-ul străzilor).
Se închipuia făcând parte din viaţa oamenilor pe care îi întâlnea.
Brusc, acel bătrân aplecat de spate, cu haină elegantă, pantofi negri proaspăt lustruiţi putea fi un potenţial bunic; tânărul îmbrăcat în costum de blugi,cu chip inteligent şi plăcut, ochi verzi ascunşi în spatele ochelarilor poate ar fi fost un posibil iubit, femeia cu picioare subţiri şi tocuri ameţitor de înalte ar fi fost o eventuală soră. Această distribuire a rolurilor îi punea imaginaţia în mişcare, construia roluri conform cărora fiecare om întâlnit avea locul său într-un compartiment bine stabilit al unui destin posibil.
Din acest punct de vedere, te-ai fi putut considera un călător fericit, cu un destin legat de cel al frumoasei fiinţe cu preocupări bizare.