Visul pictat

-"Mă nasc în fiecare dimineaţă din ţesătura imprecisă a visele mele de seară. Nici atunci nu pot ieşi din această stare, din acest oraş care mă strânge ca o piele.
Nu mai fac demult literatură, ci scriu cu propria mea viaţă.
De prea mult timp târăsc cu mine în oraş imagini de neuitat, imagini pe care le simt cu o intensitate dureroasă. Iar acum a sosit momentul să le scot la lumină, altfel ar rămâne ca multe altele, depuse undeva în colţurile minţii, putrezind încetul cu încetul.

Nu destructurez lumea, ci o reclădesc până la auto-identificare.
Mut pietrele de temelie ale clădirilor scorojite de tencuială şi luminez vitrinele magazinelor scumpe, cu viaţă scurtă, în care nu intru niciodată.

De ceva vreme mă nelinişteşte silueata vagă a unei tinere, cu ochi acuzatori, purtând un trenci mov,urmărindu-mă aproape schizoid prin oraş; în fiecare vitrină îi văd reflectat chipul care seamănă vag cu cel al meu.

Sunt undeva sus, cu palmele facute căuş deasupra întregului oraş. Şi simt cum bate ca o inimă.
Cam ca atunci când ţii pentru câteva clipe în palme o vrabie, intrată întâmplător pe balcon,atât ameţită de spaimă încât îi îngheţă glasul, dar inima continuă să bată într-un ritm alert. Apoi o redai suratelor ei, şi mesteacănului căruia îi aparţine.
Sunt dincolo de starea de corporalitate, într-o desprindere de sine.

Aşa o privesc pe fata reflectată în geamurile vitrinelor librăriilor."
O poţi vedea de departe, plutind pe Bulevardul Magheru, printre trecătorii care alcătuiesc ziduri mişcătoare de carne vie şi veşminte.
Are un zâmbet imperceptibil pe chip.
O poţi vedea de departe, sprijinind pe gâtul său marmorean, pe care se observă venele fine, greutatea imensă a Bucureştiului. Dar azi Calea Victoriei îi pare uşoară ca o panglică.

Cu paşi puţin stângaci ea descinde în oraş, sprijinind greutatea acelei lumi pe umerii săi plăpânzi.
Iar vrăbiile spintecă aerul rece, trecând atât de aproape de genunchii fetei, încât ar fi putut simţi lovitura tâmplei lor minuscule, de materialul negru al pantalonilor.
Pentru cât timp şi-ar mai putea păstra verticalitatea absolută?
Ea e Venus cu sertare.
Ea e Venus înainte de a-şi pierde braţele.
Braţul sale imense pe care îl întinde spre oraş şi cuprinde totul;
braţul său vânjos, trainic mângâiind şi apropiind cărţile tarabelor de la Universitate, florile ţigăncilor, aducând totul în proximitatea sa.